Vasile Ernu în dialog cu Ute Schmidt                                         

 

Zilele aceste la Editura Cartier a apărut o carte deosebită: Basarabia. Coloniștii germani de la Marea Neagră. Cartea ne povesteşte istoria fascinantă a coloniştilor germani care începe odată cu Ecaterina cea Mare şi se termină în vremurile noastre, trecînd prin diverse perioade tulburi şi dificile: de la regimuri politice diferite, la aparteneţe statale diferite. Cartea este valoroasă mai ales prin faptul că ne arată şi ne explică cum funcţionau aceste comunităţi, cum erau ele organizate, ce tip de legislaţie li se aplica, ce tip de organizare economică, religioasă şi educaţională aveau etc.. Şi toate acestea s-au întîmplat în Basarabia pe parcursul a cîteva sute de ani: Imperiul ţarist, România Mare, URSS. Cartea este scrisă de istoricul german Ute Schmidt de la Universitatea liberă din Berlin cu care am avut onoarea să discutăm puţin pornind de la volumul tocmai apărut în limba română.

nemtii_cop-389x530

  1.  Aş vrea mai întîi să pornim de la un context istoric: cînd şi în ce condiţii ajung coloniştii nemţi în spaţiul Imperiului Ţarist şi mai ales cum ajung ei în Basarabia?

Prin Manifestul din 1763, Ecaterina cea Mare a atras zeci de mii de coloniști germani, cu care a populat stepele de pe Volga, din Nordul Mării Negre, de curînd cucerite, urmărind să le valorifice astfel și economic. Germanii din Basarabia au format ultimul val de emigranți germani stabiliți în ”Rusia Nouă” după înfrîngerea Imperiului Otoman de către Rusia, în mai 1812. În Apelul ”Către germanii din ducatul Varșoviei”, din 29 noiembrie 1813, țarul Alexandru I, nepotul Ecaterinei, le-a promis 60 de desetine de pămînt, ajutor financiar pentru prima amenajare, precum și libertăți civile și religioase. Printre privilegiile cele mai importante se numărau scutirea de serviciul militar și dreptul la exercitarea propriei religii.

Primul grup sosit în Basarabia a fost cel al așa-numiților ”coloniști varşovieni”, printre ei aflîndu-se numeroși șvabi și prusaci, dar și originari din Mecklenburg, din Pfalz ș.a., care la sfîrșitul secolului al XVIII-lea colonizaseră ”Polonia Prusacă”. ”Varșovienii” erau însoțiți de conducători aleși de ei sau de ruși însărcinați cu această misiune. Al doilea mare grup a sosit după 1817 direct din Württemberg și Bayerisch Schwaben – unii venind pe Dunăre în jos, pe șlepurile numite ”cutii de la Ulm”, alții pe uscat.

Motivele emigrației au fost de natură politică și economică. Dar și conflictele religioase au jucat un rol important.

În ciuda ajutoarelor promise, condițiile de viață ale noilor-veniți au fost extrem de dificile, căci colonizarea nu fusese suficient de bine preagătită de administrația locală. Slăbiți de pe urma călătoriei dificile, a condițiilor mizerabile de viață, foametei și bolilor, cam o treime din coloniști au murit pe drum sau în perioada imediat următoare stabilirii în colonie.

După retragerea turcilor și a tătarilor, ținuturile din sudul Basarabiei rămăseseră în mare parte, chiar dacă nu în totalitate, nepopulate. Cronicarii relatează că, la sosirea lor, coloniștii au găsit un teritoriu pustiit, acoperit de grămezi de cenuşă, buruieni crescute în voie și gropi imense. Nu existau decît mici așezări izolate de moldoveni, formate din cîteva case și colibe de lut.

În anul 1828, sudul Basarabiei (Bugeac) număra 9.370 de ”suflete” germane. În perioada aceea trăiau în Basarabia circa douăzeci de etnii și grupări religioase diferite: moldoveni, ucraineni, ruși, bulgari, găgăuzi, germani, elvețieni, polonezi, evrei, greci, armeni, cazaci, precum și membri ai diferitor secte religioase.

Colonistii imagi-page-001a

  1. În cîteva locuri în carte menționați că la început coloniștii germani erau preferați mai ales din cauza percepției că aceștia ar fi fost ”superiori” în comparație cu alte grupuri de imigranți și față de populațiile locale. Această ”superioritate” se datora eticii lor de muncă. Ulterior povestiți că pe durata Primului Război Mondial, cînd Rusia și Germania se află în război pe diferite părți ale baricadei, coloniștii nemți au început să fie priviți cu suspiciune, iar ”germanitatea” lor devine un dezavantaj. Dacă ar trebui să descrieți mutațiile percepției coloniștilor germani în Basarabia cum ați face-o?

 

Interesul arătat de țarul Rusiei imigranților din sud-vestul Germaniei se explică, pe de o parte, prin strînsele legături de familie dintre dinastia Romanovilor și casa regală de Württemberg. (Mama lui Alexandru I, Maria Fiodorovna (Sophia Dorothea), era sora lui Friedrich, rege de Württemberg. În 1816, Ecaterina Pavlova, sora lui Alexandru, s-a căsătorit cu Wilhelm I, succesorul la tron în Württemberg; Alexandru însuși era căsătorit cu o prințesă de Württemberg.)

O vreme, Alexandru I a manifestat o oarecare simpatie pentru mișcările pietiste din Germania. I-a acordat azil în Petersburg predicatorului Ignaz Lindl din Bayerisch-Schwaben, oferindu-le refugiu în Rusia adepților lui. La aceasta se adăuga faptul că o bună parte din imigranții germani aduceau cu ei modele de gîndire și de comportament care ar putea fi subsumate conceptului de ”etică protestantă”, cum ar fi: bună-cuviință și moralitate, o înaltă capacitate și dispoziție de muncă, aspirația către educație, modestie, încredere și solidaritate. Aceste atitudini – împreună cu ”virtuțile colonistului”: mobilitatea și spiritul de pionierat – corespundeau așteptărilor și cerințelor administrației coloniale.

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, această imagine pozitivă a germanilor a început să se schimbe. După uciderea țarului reformist Alexandru al II-lea, în 1881, au început să se răspîndească, în timpul domniei lui Alexandru al III-lea, curente panslaviste și naționalist-șoviniste. Astfel se punea capăt politicii liberale a minorităților din Imperiul Țarist.

Urmările acestei politici de rusificare nu au fost suportate doar de germani, ci și de populația majoritară moldovenească, în ale cărei școli și biserici a fost interzisă limba română, dar mai ales de către evrei, care au făcut obiectul mai multor pogromuri. Chiar înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, autoritățile rusești au încercat de mai multe ori să limiteze activitatea economică a coloniștilor germani și să efectueze unele exproprieri. Într-o campanie de presă, germanii aduși în țară de către țarii ruși erau numiți ”intruși”, ”cuceritori” sau ”acaparatori de pămînt ”. În timpul Primului Război Mondial, germanii au fost declarați ”dușmanii din interior”, deși au avut o atitudine loială, luptînd de partea Rusiei împotriva Germaniei.

”Legea lichidării” intrată în vigoare în 1915, prevedea exproprierea pămîntului germanilor. În nordul Basarabiei s-a trecut la deportarea populației germane. Doar iarna aspră și izbucnirea revoluției din februarie 1917 au impiedicat deportarea tuturor germanilor.

Colonistii-page-003a

  1. La acest capitol mi se pare foarte importantă politica rusă de colonizare în zona Mării Negre. Aş vrea să ne povestiţi puţin în ce constă această politică?

Sub Ecaterina a II-a, scopul politicii coloniale rusești a fost, mai întîi, popularea noilor teritorii cucerite, slab populate, și asigurarea progresului lor economic. Ca urmare a experiențelor cu coloniștii din regiunea Volgăi și a Mării Negre, urmașii Ecaterinei a II-a, Pavel I și nepotul ei, Alexandru I, au urmărit o altă strategie. Revizuirea politicii coloniale de pînă atunci este evidentă în Decretul lui Alexandru I din 20 februarie 1804 privind colonizarea și drepturile coloniștilor. Primul scop urmărit nu mai era acum recrutarea unui număr cît mai mare de străini pentru a ”popula” teritoriile, ci atragerea unui număr finit de imigranți bine calificați profesional și dornici de muncă. Se cereau țărani experimentați, viticultori și meșteșugari – ”oameni cuvioși și vrednici” – care, prin cunoștințele și activitatea lor economică să ofere un exemplu populației rurale locale, contribuind, în acest fel, la modernizarea societății agrare rusești, aflate într-un stadiu înapoiat de dezvoltare. ”Artiștii inutili” erau în mod expres indezirabili. Prin urmare, recrutarea coloniștilor a urmărit o politică de interese rusești foarte clar formulate.

În Imperiul Țarist, în care iobăgia țăranilor ruși a fost desființată abia în 1861, coloniștii constituiau un model al țăranului liber și responsabil. Coloniile progresiste nu urmau să se bucure de privilegii pe termen lung față de populația rurală, ci mai degrabă să fie niște ”germeni de consolare” și să ofere impulsuri pentru reforma agrară rusească atît de necesară.

În anul 1818 a fost înființat un nou organ administrativ, ”Comitetul de asistență a coloniștilor străini din sudul Rusiei”, responsabil, pînă în 1871, de colonizarea și dezvolatarea regiunii Mării Negre. Acesta a devenit cel mai înalt organ de administrație și supraveghere nu doar a coloniștilor germani, ci și a celorlalți coloniști din sudul Rusiei.

”Comitetul de asistență” a contribuit major la dezvoltarea economică și socială a coloniilor din sudul Rusiei. Nu în ultimul rînd, acesta a fost meritul unor persoane de origine germană, foarte motivate în activitatea lor, cu concepții progresiste, angajate în administrația rusă – așa a fost, de pildă, consilierul de stat Samuel Kontenius, originar din Vestfalia – care nu erau dispuse să accepte situația existentă în regiunile rurale ale Rusiei.

Colonistii-page-005a

  1. Buneii şi părinţii mei, care au locuit în Bugeac unde existau sate de colonişti germani, erau într-o relaţie foarte bună cu aceştia mai ales din cauza apropierii religioase, ai mei fiind protestanţi. Unul dintre primele mele cîntece de copilărie este unul german, învăţat de la colonialiştii nemţi, pe care-l ştiu şi azi: In meinem herzen. Ceea ce ne fascina era diferenţa enormă între felul de a arăta a satelor nemţeşti, de organizare etc. M-ar interesa, dacă se poate să ne spuneţi succint, care erau elementele cheie ale modului de organizare economic, social şi religios ale acestori colonii germane?

Diferența dintre pitoreștile ”sate îngrămădite” moldovenești și fostele sate germane este vizibilă și astăzi: satele coloniștilor erau sate construite după un plan anume, sate liniare, amenajate de-a lungul unei străzi principale largi, care uneori se întindea pe mai mulți kilometri, fiind străjuită de copaci, mărginită de grădinițe și ziduri, case și clădiri aferente solide, ocupînd întreaga parte frontală a curților. În mijlocul satului se afla piața mare, cu biserica sau casa de rugăciune, școala și alte clădiri publice. Această formă de bază a constituit cadrul în care s-a desfășurat viața și munca germanilor din Basarabia în ”coloniile-mamă” și ”fiicele” lor.

Piatra de căpătîi a succesului economic al familiilor de coloniști germani a fost propria gospodărie. Dreptul de moștenire (așa-numitul ”minorat” = fiul cel mai mic moștenea întreaga gospodărie) practicat vreme îndelungată, îi obliga pe copiii excluși de la moștenire să achiziționeze pămînt în altă parte sau să învețe un meșteșug, respectiv să practice o meserie. Acest lucru împiedica parcelarea gospodăriilor și încuraja, în același timp, dezvoltarea de colonii-fiică și mobilitatea profesională.

În sate trăiau oameni cu meserii înrudite, de aceeași naționalitate, confesiune și avînd aceeași limbă maternă, în aproximativ aceleași condiții de viață. Ideile pietiste de egalitate și viață comunitară, ca și organizarea comunală aproape democratică, introdusă de administrația colonială, au constituit principiile de bază ale vieții obștești. Responsabilitatea fiecă­rui individ și simțul comunității, ajutora­rea aproapelui și solidaritatea cu cei mai slabi sau cu cei aflați la nevoie erau virtuțile coloniștilor, care determinau coeziunea și climatul social din satele germane.

Punctele fixe ale vieții în comunitățile germane erau constituite de biserică și școală. Siste­mul de învățământ, finanțat de comune, făcea posibil nu numai învățământul elemen­tar, astfel că printre germani nu prea existau analfabeți, ci punea bazele calificării ulterioare a generațiilor tinere. În 1844 a fost înființat la Sărata un seminar de învățători, așa-numita ”Școală Werner”, după numele fondatorului ei, Christian Friedrich Werner. Aceasta a fost cea mai veche instituție de formare a învățătorilor din întreaga Rusie.

  1. Întrebarea mea este însă puţin mai specifivă cumva. Coloniile nemţeşti din Basarabia se bucurau de o anumită autonomie, de un statut economic şi fiscal diferit? Care era legătura lor cu „colonia mamă” cu spaţiul german din care proveneau?

Unul din privilegiile cele mai importante ale coloniștilor era faptul că nu erau subordonați administrației ruse, cu birocraţia ei de multe ori ineficientă și coruptă. Pînă în 1871, comunitățile de coloniști germani dispuneau de o legislație comunală cu drepturi foarte largi de administrație proprie a comunelor. Adunarea obștii lua hotărîri în privința tuturor problemelor locale (cu excepția delictelor penale). Preotul, învățătorul, paracliserul, copistul, polițistul, serviciul de poștă și păstorii satului erau angajați direct de comunitate și plătiți din resurse proprii. Peste ei se aflau forurile regionale și comitetul de asistență. Pînă în 1871, limba folosită în administrație era germana. Șoltuzii satelor sau ai întregii zone, aleși de comitete locale, dețineau o autoritate foarte mare, dar nu aveau voie să acționeze după bunul lor plac. Li se cerea să fie oameni fără cusur, nepărtinitori, sociabili, necorupți. După desființarea Comitetului de asistență, în 1871, coloniile au fost integrate în administrația județeană (zemvstă). A fost menținută autonomia aministrației locale. Acest lucru s-a schimbat abia în perioada românească.

În a doua fază a colonizării, începînd de la jumătatea secolului al XIX-lea, s-au înființat peste 100 de ”colonii-fiică”, pornind de la cele 25 de ”colonii-mamă”, fondate pînă în 1842. Cumpărarea de terenuri a fost posibilă, la început, doar cu ajutorul financiar al comunităților-mamă sau prin achiziționare de teren în comun de către coloniști. În comunitățile-fiică se regăseau de multe ori persoane originare din comunități-mamă diferite. La construirea noilor sate erau ajutați foarte mult de părinți și de alte rude. Relațiile dintre ”vechile” sate și noile colonii rămîneau de regulă foarte strînse.

Legăturile cu locurile de origine din Germania au fost păstrate, la început, pe cît posibil, mai ales prin intermediul corespondenței. O bună parte din contacte au fost întrerupte, totuși, fiind reluate abia după Primul Război Mondial, cînd s-au îmbunătățit posibilitățile de călătorie. E interesant că au existat legături foarte intense între germani care, începînd cu anii 80 ai secolului al XIX-lea, au emigrat în număr mare în America, și rudele și prietenii lor rămași în Basarabia. Un element de legătură cu imigranții originari din Basarabia a fost „Dakota Free Press“, care apărea în Bismark/SUA, și care avea foarte mulți cititori în Basarabia.

  1. Spuneţi-mi vă rog cum s-a schimbat situaţia coloniilor germane după Unire, atunci cînd Basarabia a devenit un spaţiu administrat de România Mare.  S-a schimbat ceva fundamental?

Alipirea Basarabiei la România, în 1918, a asigurat, într-o primă fază, supraviețuirea minorității germane pe teritoriul pe care se afla. Exproprierea și deportarea au putut fi astfel evitate, germanii basarabeni fiind scutiți de ceea ce îi aștepta pe germanii din satele de dincolo de Nistru, pe teritoriile aflate sub dominație sovietică.

Totuși, integrarea în statul românesc a adus cu ea și schimbări importante în viața economică, politică și culturală a germanilor. De exemplu, aplicarea reformei agrare românești în Basarabia a influențat negativ șansele de dezvoltare economică ale comunităților germane, provocînd procese care au durat ani în șir. În așa-numitele ”sate-hectare”, constituite pe pămîntul expropriat, locuitorii abia dacă puteau să-și asigure subzistența.

În plus, datorită politicii minorităților urmărite de autoritățile românești, germanii își vedeau amenințată din ce în ce mai mult autonomia culturală care le fusese garantată explicit prin decret regal în 1918. Cu trei excepții, școlile germane au intrat în proprietatea statului. Proporția profesorilor germani a fost micșorată intenționat – în anii 30 ai secolului XX, ea a scăzut la jumătate, în timp ce numărul profesorilor români s-a triplat. Aproape jumătate din cele 140 de școli germane au rămas fără nici un profesor german. În cele din urmă a fost interzisă și limba germană ca limbă de predare în școlile germane. Abia în 1939, deci cu un an înainte de evacuarea coloniștilor, școlile expropriate au fost înapoiate comunităților germane printr-un decret regal.

Schimbări au avut loc și în administrația locală. Administația civilă din sate a fost preluată de stat. Impozitele comunale trebuiau acum plătite așa-numitei ”comune”, o unitațe politice nou constituită pe criterii geografice. Funcția șoltuzului, respectiv a ”curatorului” local, a fost limitată la parohie. Comunitățile erau acum conduse de un primar. Pentru cheltuielile locale, locuitorii satelor au introdus niște dări suplimentare.

  1. Ne apropiem de perioada catastrofală a celui de al II-lea război mondial. Basarabia este cedată URSS-ului şi Germania începe războiul apropiindu-se de hotare. Ce se întîmplă cu coloniile germane în această perioadă? Ce politică duce URSS legată de aceste colonii? Ce se întîmplă pe tot parcursul războiului cu ele? Şi mai ales ce se va întîmpla cu ele după sfîrşitul războiului?

Atacul Wehrmacht-ului german asupra Uniunii Sovietice s-a declanșat în 1941, prin urmare într-un moment în care germanii din Basarabia fuseseră complet evacuați. Pe cei rămași, ca și pe cei trimiși ulterior înapoi în Basarabia, îi așteptau vremuri grele. Nu puțini dintre ei au fost deportați.

În toamna anului 1940, cînd satele germane au fost supuse unei sovietizări masive, evacuarea coloniștilor nu se încheiase încă. Țara a fost împărțită în colhozuri și sovhozuri. Închisorile organelor securității statului  s-au umplut, multe din ”elementele antisovietice” au fost arestate și deportate.

După invazia Wehrmacht-ului german în Uniunea Sovietică pe 22 iunie 1941, Basarabia a fost din nou ocupată de români. Regimul Antonescu a trecut imediat la ”purificarea etnică a teritoriului”. Evreii basarabeni au fost trimiși în lagărele din Transnistria, unde două treimi din ei vor fi decimați de foame și boli.

După recucerirea Basarabiei de către Armata Roșie, a reînceput vînătoarea de ”elemente antisovietice”. În mai multe etape de colonizare de mare amploare, au fost aduși locuitori din Ucraina sovietică, din Galiția de Est, ca și din interiorul Uniunii Sovietice ca forțe de muncă în colhozuri și sovhozuri. Din cauza acestori mișcări masive de populație, în fostele colonii germane nu se mai întîlnesc decît o parte din locuitorii lor inițiali. Mulți dintre nou-veniți au fost cazați în casele acum nelocuite ale germanilor. Casele mai mari și clădirile publice au ajuns să slujească drept sedii ale administrației colhozurilor și sovhozurilor. Unele sate – precum Tarutino, au avut parte de distrugeri masive în timpul războiului, altele, precum Mariewna sau Templitz, au fost deterioritate în urma unui cutremur grav. Multe din casele germanilor, școli, biserici și clădiri publice sunt astăzi lăsate în paragină.

  1. Astăzi nu mai avem aceste colonii ci doar nişte urme discrete. Povestiţi-mi vă rog finalul acestor colonii. Cum mor ele şi de ce?

Cred că există mai multe motive ale acestui fapt:

  • După evacuarea populației germane, în toamna anului 1940, în perioada sovietică, au fost aduși locuitori din alte părți ale Uniunii Sovietice, care s-au stabilit în satele germane, dar care nu erau familiarizați cu structurile rurale pe care le-au găsit aici. În mare parte, era vorba de coloniști lipsiți de mijloace proprii, care practic nu aveau posibilitatea să întrețină structura materială existentă.
  • În timpul colectivizării agriculturii, gospodăriile țăranilor germani au fost puse la comun. Casele au fost transformate în locuințe muncitorești. Nemaigăsindu-li-se nici o întrebuințare, anexele și grajdurile au fost dărîmate. Bisericile care s-au mai păstrat au fost transformate în cluburi și discoteci.
  • După dizolvarea Uniunii Sovietice, numeroasele colhozuri au fost desființate sau transformate în unități agricole cu monoculturi (creșterea porcilor, cultivarea cerealelor, viticultură etc.). Multe clădiri dintre fostele gospodării au fost astfel scoase din funcțiune și, cu timpul, s-au ruinat.
  • La acestea se adaugă exodul din zonele rurale și îmbărînirea populației. Tinerii părăsesc satele, căutînd de muncă în zonele urbane sau în străinătate. Alte grupuri de populație nu vin să se stabilească în aceste regiuni.

 

  1. Şi la final: credeţi că aceste colonii au lăsat urme, influenţe asupra locului şi oamenilor din Basarabia? Dar colonialiştii care s-au întărs din Basarabia în Germania au fost într-un fel influenţaţi de localnici?

Acum, în Basarabia se întîlnesc tot mai puține urme ale populației germane care a trăit odată pe aceste meleaguri. Pe de altă parte, generațiile mai în vîrstă păstrează încă multe amintiri. Uneori dai peste cuvinte din viața cotidiană (de pildă ”Oberlicht”, care înseamnă ”fereastră”) sau peste moduri de comportament care se revendică de la așa-numitele virtuți germane, cum ar fi ordinea, hărnicia ș.a.m.d. Unele lucruri rămase de la germani – cum ar fi marile pivnițe, folosite ca depozite -, în măsura în care mai sunt în stare bună, sunt apreciate și folosite de locuitorii actuali.

Același lucru e valabil și pentru germanii din Basarabia. În vocabularul lor s-au păstrat o serie întreagă de cuvinte și expresii care încă mai sunt folosite de oamenii în vîrstă, de pildă „Tschainikle“, însemnînd ”ceainic”, ”es doschdelt“ (rus.: „dosch“ = ploaie), „Burjan“ (rus. buruiană), „Plachte“ (șal de lînă pentru femei).

Cînd sunt întrebați ce au luat cu ei din vechea lor patrie, mulți dintre germanii din Basarabia răspund pe loc: ”ospitalitatea”. Poate că astfel se explică faptul că relațiile dintre germanii din Basarabia și locuitorii de astăzi ai Basarabiei sunt prietenești, nemarcate de tarele trecutului.

 

Traducere din germană de Iulia Dondorici

 

Copii imagini din cartea  Basarabia. Coloniștii germani de la Marea Neagră, de Ute Schmidt, Cartier, 2014.