ARTICOLE.

Constantin Tănase scrie dur, în Timpul, despre tărăgănarea procesului de adoptare a Codului Educației deja de ani buni: ”Oricât l-am machia și oricât l-am ajusta, învățământul nostru „național” e hâd și putred și niciun ministru, oricât de pregătit și revoluționar ar fi, nu-l poate reforma în lipsa Codului Educației. Asistăm la o nerușinată bătaie de joc când guvernarea, care se declară proeuropeană! nu dorește să voteze o lege europeană! Această guvernare a avut voința politică să vândă rușilor Aeroportul (ca să dau doar un singur exemplu!) – și a făcut treaba asta operativ, în deplin consens, în numele păstrării Coaliției – dar nu găsește consens în cazul votării Codului Educației.” 

Un interviu, pe CriticAtac, cu Gáspár Miklós Tamás: ”Fără să repet ceea ce s-a spus mai mult sau mai puțin inteligent în presa generală, ceea ce mi se pare mie un element relativ nou în istoria asta foarte tristă, în care etnicizarea și rasializarea și sexualizarea diferenței sociale, în care conflictului de clasă i se suprapune acest conflict creat de unele elite statale, acum mai ales împotriva populațiilor imigrante, în care condiția mizerabilă a claselor de jos, o problemă aproape eternă, dacă vreți, se transformă – într-un spirit antimodernist, antimodern și anti-iluminist – într-un sistem de morală de virtuți, este că nenorocirea socială, ghinionul, mizeria, rolurile distribuite de situația de clasă din pricina cărora devii sărac, provincial, incult, bolnav etc., sunt atribuite moralei deficiente și virtuților care lipsesc. (Dar în esență această rasializare a diferenței sociale exista și înainte – să ne gândim la problema țigănească din Europa răsăriteană; esența este aceeași.) Adică 30-40% din societatea europeană este desemnată și de neoliberali, și de post-fasciști, ca un element uman sau cvasi-uman fără valoare. Asta înseamnă – numai simbolic, eu nu cred că va fi o Europă fascistă – în mod simbolic o răfuială ultimă cu iluminismul și cu Revoluția Franceză. Aceste axiome ale noii biopolitici discriminatorii și anti-egalitare nu sunt rezistate chiar în puncte care sunt surprinzătoare. De exemplu, propaganda șovină și rasistă din Europa de Vest a fost dirijată împotriva noastră, a europenilor de Est. Și nu văd indignare în Europa de Est.”

Ucraina/Rusia.
Evidența cea mai grăitoare a amestecului rus în Ucraina – sicriele cu morți ce merg în Federația Rusă după fiecare operațiune militară a autorităților ucrainene. (preluat de pe echo.msk.ru). 

Petr Poroșenco a fost inaugurat sîmbătă, 7 iunie, în calitate de președinte al Ucrainei. Cîteva declarații: ”Я иду в президенты, чтобы сохранить и укрепить единство Украины, обеспечить длительный мир и гарантировать надежную безопасность. Мир – это главное, к чему сегодня стремится украинский народ. (…) 

Gleb Pavlovschi în dialog cu Aleksandr Morozov despre semnificațiile crizei ucrainene pentru Federația Rusă: ” мы, вероятно, имеем дело все-таки с инкарнацией первоосновы – сталинского человека. А сталинский человек нуждается не отдельно в державе, не отдельно в масштабе, не отдельно в репрессиях, не отдельно в уравнительности, а в том, чтобы это все терроризировало его эмоционально. Это все вместе держало его в тонусе. Тонус обеспечивался тем, что вот этого увели, а тебя нет. Ты не воевал, но зато воевавший сосед оказался «космополит». Оказалось, что возможности элитарной конструкции были исчерпаны. И все «духовные скрепы», с которыми воевал Александр Морозов, – традиционализм и все остальное – голые умственные конструкции, которыми эмоционально насытить нельзя. Даже Кургинян ничего толком не смог изобразить. У телевидения не было нужной картинки. Украина дала картинку! Украина дала яростную, насыщенную картинку этого сбывающегося online большинства. Это новая ситуация. Эмоционально мы все возвращены к ситуации сталинского запроса, который «довоенная» путинская система не удовлетворяла. Ведь телевидению нужно что-то показывать. Оно не может вечно перемежать инсценированные новости с Украины отрывками из инсценировки «Бесов». Но дальше уже идти некуда.”

Andrei Loșak a intervievat pentru Snob.ru cîțiva oameni care au emigrat sau intenționeazî să emigreze din Rusia: ”С началом событий на Украине вдруг выяснилось, что нет никакой России офлайна и онлайна. Так же как нет России айфона и шансона, прогресса и архаики. Граница проходит в мозгах. То, что 90% россиян поддержали аннексию Крыма, можно списать на патриотический подъем, который многими проявлениями напоминает массовый психоз. Но есть цифры, говорящие, что проблема глубже и серьезнее. Согласно опросу Левады, «количество людей, желающих видеть Россию великой державой, внушающей страх другим странам, и тех, кто хотел бы жить в государстве с высоким уровнем жизни, оказалось примерно одинаковым — 48% и 47% соответственно». То есть половина населения страны по сути предпочитает миру — войну. Хорошим дорогам, университетам и больницам — гонку вооружений, всеобщую мобилизацию и железный занавес. Многие из героев приведенных ниже интервью — молодые профессионалы: они уезжают, потому что на родине у них нет возможности для реализации. 48% населения не волнует, что пациенты в больницах сами покупают себе инструменты для операции. Что каждый девятый россиянин живет за чертой бедности. Что в стране практически не осталось современной науки — по индексу цитируемости Россия сползла с 8-го места в 1996 году до 16-го, уступая крохотным Тайваню и Нидерландам. При том что научных статей бывших соотечественников, работающих на Западе, — десятки. В этом году русским западникам (опять термин из николаевской России!) пришлось осознать, что дело не только и не столько в кремлевской матрице, насаждаемой телевизором. Есть еще и всероссийская матрица. Называется она — имперское сознание. Это такая матрица, внутри которой индивидуальное — жизнь человека, его права, свободы, личное счастье — приносится в жертву «геополитическим интересам государства» (в переводе на русский — очередному тирану). Именно эта матрица хочет, чтобы нас боялись, а мы этим гордились. Крым наш. Радиоактивный пепел. Обама поседел от страха. Свет, свет, свет!”

În articolul de pe blogul său, „Guerre civile en Ukraine”, Jacques Sapir​ constată cu amărăciune că războiul civil din Ucraina nu face decît să adîncească ruptura dintre cele două părţi, aruncînd practic zona de est în mîinile deschise ale Moscovei. Potrivit cercetătorului francez, singura posibilitate de a depăşi această situaţie vicioasă, este ca guvernul Ucrainei să negocieze cu rebelii din estul Ucrainei (PN): „L’élection présidentielle du 25 mai, qui a vu l’élection dès le premier tour de M. Porochenko comme président, n’a pas conduit, là aussi comme on le pressentait, à une amélioration de la situation. M. Porochenko n’a été élu que dans l’Ouest et la partie centrale du pays. Sa légitimité reste contestable. Il pourrait la construire, s’il se décidait à ouvrir un dialogue immédiat avec les insurgés et surtout à interrompre immédiatement les opérations militaires. Car il faut ici rappeler que ces insurgés se sont levés contre le gouvernement de Kiev mais pas nécessairement contre l’Ukraine. Des discussions avec des personnes représentants la « République du Donbass », de Donetsk et de Slaviansk, montraient jusqu’à ces deux dernières semaines la présence d’un fort ressentiment contre le gouvernement provisoire mais aussi l’acceptation de principe de la participation à l’Ukraine. Les revendications des populations de l’Est de l’Ukraine, qu’elles soient linguistiques ou culturelles, n’apparaissent pas comme déraisonnables. La demande pour une « fédéralisation » de l’Ukraine aurait dû, et devrait encore, être entendue. Mais la violence des combats qui déchirent les régions de Donetsk et Slaviansk, la peur qui s’installe désormais à Odessa, en proie à l’action des milices d’extrême-droite, est en train de faire basculer une partie des habitants vers un véritable séparatisme, et vers l’idée que le seule solution pour eux réside dans une union avec la Russie.”

În „Why the Revival of Nationalist Myths in Ukraine Should Alarm Us”, Tarik Cyril Amar şi Per Anders Rudling analizează felul în care s-a oficializat un discurs naţionalist uncrainean în perioada guvernării lui Iuşcenko, care a conferit o vizibilitate şi un statut eroizat Organizaţiei Naţionaliste Ucrainene şi Armatei Ucrainene Insurgente (UPA), condusă de Bandera. Potrivit autorilor, mult mai mulţi ucraineni au luptat împotriva Germaniei naziste, de partea Armatei sovietice, dar rolul lort a fost minimizat în această perioadă de înflorire a naţionalismului oficial (PN): „Where Russia now seeks to spread an absurd tale of rampant fascism and antisemitism in the present, Yushchenko was promoting a no less absurd tale of the past’s far-right ethno-nationalists as unblemished heroes and innocent martyrs. Seeking ideological hegemony for this mythical version of history in today’s Ukraine, it was, in fact, Yushchenko who, ironically, also helped spread a stereotype equating Ukrainians with Ukrainian nationalists. In reality, the Organization of Ukrainian Nationalists (OUN) and the Ukrainian Insurgent Army (UPA), controlled by the Bandera wing of the OUN, were – within the context of World War Two – comparatively small and strongly regional organizations. Their massive, brutal effects during the war did not reflect popular support throughout Ukraine but the opportunities offered by the war and the nationalists’ ruthless, premeditated will to capitalize on them. In fact, far more Ukrainians fought against Nazi Germany – as part of Soviet forces – than for Ukrainian ethnic nationalism.”

 

Un interviu absolut remarcabil cu antropologul american de origine rusă/sovietică, Alexei Yurchak, autorul cărţii Everything Was Forever, Until It Was No More. The Last Soviet Generation (2005). Interviul restituie elementele autobiografice care stau la geneza acestei cărţi formidabile, care vorbeşte despre împărţirea înşelătoare dintre disidenţă şi susţinere zeloasă, între spaţiu public şi spaţiu privat, între formal şi informal în societatea sovietică tîrzie. Un imbold pentru a efectua cercetarea şi a scrie această carte a fost experienţa autorului de contact cu lumea muzicii rock ruseşti din anii 1980, în special cu cu grupul leningrădean Avia, din care a făcut parte la un moment dat. Yurchak vorbeşte între altele de faptul că spectacolele acestui grup rock se organizau sub auspiciile formale ale Komsomolului. Această simbioză dintre formal şi informal, între politic şi apolitic, între cultură „subversivă” şi propagandă, între alte experienţe, l-a făcut pe Yurchak, să regîndească relaţiile complicate dintre stat şi societatea sovietică, depăşind falsele sale clivaje, generate de războiul rece şi de o memorie angajată. (PN)

Patrick Diamond crede că social-democrația trebuie reinventată pentru a opri deraierea sprea dreapta a Europei: ”First and foremost, that means forging a new model capitalism that recognises the importance of tackling concentrations of corporate and market power, governing the economy in the public interest. This necessitates proper oversight of public utilities and an economy that gives more workers a stake in the capitalist system through profit sharing, a „property owning” democracy, and the redistribution of productive assets.”

  și   scriu, în London Review of Books despre moda selfi-urilor în armata israeliană. Acest gen de militarism digital, afirmă autorii, e periculos prin faptul că mulează o situație extrem de complicată precum conflictele din Palestina pe calapodul simplist al super-eroului marca Hollywood : ”The latest round of Israeli selfie militarism shares an iconography with its predecessors – weapons, ammunition, nudity – but with a difference: in most of the recent uploads, the soldiers’ faces are concealed. They did it to avoid official retribution, but the anonymity is also a sign of the complex interplay between visibility and invisibility in the field of Israeli digital militarism. As images of military brutality proliferate on Israeli social networks, the occupation becomes at once increasingly present and increasingly obscured. Soldiers’ photographs are bringing the occupied West Bank into the Israeli metropolis. At the same time, the coupling of the occupation and social media conventions can make the violence banal, obscuring it through the patina of the digital everyday. The latest military selfies, with their missing faces, also replay a bigger Israeli fantasy of obfuscation: the fantasy of an absent perpetrator.”

Irina Denisova face un interviu cu Aleksandr Gherțen, profesor la Universitatea Națională din Taurida ”V.I. Vernadski” (Simferopol) care povestește cum a fost scrisă-rescrisă de-a lungul vremii istoria Crimeii. ”

 

Un excelent reportaj al lui Radu Ciorniciuc pe Casajurnalistului.ro despre oamenii ce trăiesc în canalele din București: ”Aici trăiesc năpăstuiții generației abandonate de România imediat după revoluție. Sistemul i-a tratat cu sălbăticie. Aproape toți au fost în orfelinatele comunisteVenim din case de copii, familii sărace, alcoolice, dezbinate. Mai bine de 90% din oamenii ăștia au SIDA, HIV, hepatită și TBC. Nu ne-a dat nimeni nicio șansă în viață. Șansa asta, de-a trăi mai bine, ne-am făcut-o noi. Până să vin eu mureau pe capete. Bruce spune că n-a băgat niciodată la seringă, doar aurolac. Îmi pun o sticlă de juma’ de litru de aurolac în pungă. Ei nu pot să tragă atât. Își pun cât să umple colțul pungii. Eu îl și beau, mă și îmbrac cu el, îl iau și la cumpărături, fac și bani cu el. Cheltuie vreo 20 de milioane pe zi. Câinii, comunitatea, generatorul și ce mai investesc în acarete și fier vechi. N-am pe ce cheltui banii. Merg numai desculț, hainele mele au peste un an. Când se rup de tot, îmi iau altele. Dumnezeu nu se uită la haine sau mușchi, se uită la inimă. Așa vreau și eu. Să nu se uite oamenii la hainele mele. Să se uite la inima mea. Încă n-a întâlnit o femeie pe placul lui. Ca bărbat, când am nevoie de o femeie, plătesc. Trăiesc numai cu prostituate. Nu mi-am găsit pe nimeni care să fie de bază, una serioasă. Dacă toate se uită numai după banii mei!? Mai bine stau singur.”  (și în englezăUn imperiu ca prin ocrotirea, serviciile şi respectul care le acordă, le înlocuieşte acestor perdanţi ai tranziţiei apartenenţa la un stat real.

Un alt reportaj marca „casajurnalistului.ro”, de Ştefan Mako, povestit din perspectiva unei „smardoaice” (persoană marginală, locuitoare a unui spaţiu urban), prin discursul propriu al acestei femei-bărbat: „Am fost smardoaică”.

Un alt reportaj de Ştefan Mako (cu fotografii de George Popescu), scris la fel de savuros ca şi celelalte reportaje pe această admirabilă platformă de jurnalism independent, despre o comunitate de ţigani din România, în zilele în care era îngropat căpetenia lor, bătrînul Traian Grancea, cel mai bătrîn supravieţuitor al deportării ţiganilor de regimul Antonescu (între 1942 şi 1944, cam 25.000 de romi au fost deportaţi în Transnistria, dintre care vreo 11.000 au murit atunci).

Natalia Ghilaşcu, pe Discriminare.md, publică un articol care relatează despre felul în care cetăţeanul moldovean de origine africană, John Onoje, este umilit, bătut şi discriminat la locul său de muncă, în Piaţa centrală. E adevărat că, aşa cum constată autoarea, John Onoje, răspunde şi el cu agresivitate provocărilor şi deseori proferează la rîndul său discursuri xenofobe la adresa anumitor persoane (în special cele de limbă rusă).

Experţii de la Expert-grup (Dumitru Budianschi, Denis Cenușă, Igor Guțan, Tatiana Savva, Victoria Vasilescu) analizează modul cu totul netransparent în care au fost şi sînt gestionate fondurile de municipalitatea Chişinău, în ruptură cu practicile internaţionale: „Transparența bugetară este modul în care cetățenii participă și contribuie la luarea deciziilor privind formarea bugetului și la modul în care sunt efectuate cheltuielile. (…) // Una din principalele concluzii al acestui studiu este că nivelul actual al transparenței bugetare este unul insuficient, incomparabil cu practicile internaționale, iar calitatea informațională a documentelor de buget locale nu corespunde nici măcar prevederilor cadrului legal autohton. Procesul de achiziții publice este cu grave încălcări ale cadrului normativ existent, iar practicile actuale de gestiune a patrimoniului public comportă un risc înalt de înstrăinare al acestuia.

 

CĂRȚI.
Ion Vianu, Amor Intellectualis: romanul unei educaţii, Polirom (2010). ”Cartea lui Ion Vianu este şi ea o parte a acestui efort de conştientizare şi documentare a trecutului. O mărturie lucidă despre lumea postbelică şi despre evoluţiile (deşi mai degrabă ar trebui să folosim „involuţiile”) societăţii de atunci, Amor intellectualis ne prezintă mai ales declinul şi dispariţia unei lumi vechi, o lume în care a crescut Ionică, feciorul lui Tudor. Iubirea lumii vechi, amor veteris mundi, iar la I. Vianu această lume este cît se poate de personificată, este firul călăuzător al acestei cărţi.” (Vitalie Vovc). 

 

FILME.

”300: Rise of an Empire” (2014, regizor Noam Murro) este ”un film despre care scrii borând. Se pare că autorii, împreună cu „actorii” au consumat de niște krokodil, este așa un drog debil, și au accesat întâmplător Istoria Greciei Antice pe wikipedia. Deja ne-am deprins cu faptul că termenii „hollywood” și „veridicitate istorică” sunt antonime. Așa că-i iertăm pe exegeții glamuroși pentru această greșeală. Mai departe e și mai groaznic, creatorii acestui opus reușesc să facă un film arhiplin cu scene de luptă, dar care e plictisitor. Cum e posibil cu un film cu atâtea săbii și lănci înfipte în burtă, gură, cap, piept, cur ș.a.m.d. să-ți trezească doar căscatul? E posibil, tonele de sânge (care seamănă cu orice, numai nu cu sânge) nu salvează această producție. Lucrarea dată s-a pierdul undeva în colbul răscrucii dintre thrash/slasher și blockbuster istoric/erotică. Grecii antici au coborât în film de pe paginile unei reviste glamuroase cu modele bodybuild-eri. Actorii, mai bine zis modelele, nu joacă. Modelele defilează, zâmbesc, mimează furia și tristețea și își etalează bicepșii, tricepșii și pieptul lustruit. Despre dialoguri ar fi mai bine să nu spunem nimic, cinci elevi din clasa a IV-a ar fi creat niște conversații mai interesante.” (Gonzo pe Briciul.wordpress.com)

 

TEATRU.

Am fost la spectacolul „Bash: Piesele zilelor din urmă” (după piesa dramaturgului american Neil Labute), la laboratorul teatral Foosbook, în regia lui Mihai Fusu, în interpretarea actorilor Ghenadie Gâlcă, Mihaela Chiu, Alexandru Pleșca, Olesea Sveclă. Spectacolul  este remarcabil prin mizanscena minimalistă şi în acelaşi timp sugestivă. Spectacolul / piesa este compus/ă din trei scene, reprezentînd cîte o mărturie a unor cetăţeni americani ordinari, fiecare dintre ei comiţînd o crimă în trecutul recent. De scenă ne desparte un ecran pe care este proiectată viaţa tumultuoasă a unui mare oraş american, un fel de interfaţă prin care umărim tribulaţiile acestor destine individuale. În toate cele trei cazuri, „penitenţii” îşi prezintă faptele, dînd cumva vina pe situaţie, pe conjunctură, pe sistem. Pînă la urmă îi credem şi îi înţelegem, doar că această situaţie, conjunctură sau sistem ne face şi pe noi responsabili. Iar astfel, personajele devin un fel de judecători-penitenţi (exact, ca în Căderea lui Camus), confesiunea cărora sfîrşeşte prin a deveni un fel de judecată a spectatorilor, pentru crimele pe care aceştia le-ar fi putut comite în situaţii similare. (PN)

 

IMAGINI&AUDIO&VIDEO.

Prezentarea cărții lui M. Melnichenko despre tipologia bancurilor sovietice.

sursa.

 

 sursa (o galerie pe Colta.ru despre dispariția popoarelor indigene din Rusia).

Tot acolo, o altă galerie cu oameni ce au ales să se izoleze de lume și să trăiască în taiga.

Sursă imagine de fundal.