[label shape=”” type=””] Lupul sur [/label]

 

Fiind o persoană care vrea să intre în esența lucrurilor, îmi place să analizez situații și fenomene aparent paradoxale. Feminismul nepopular printre femei este unul dintre ele. Deși s-ar părea că feminismul luptă pentru interesele femeilor, ele devin foarte suspicioase doar auzind cuvântul feminism. Pentru ele, el este un fel de F-word, aproape o înjurătură. Dacă vrei să te simți ca un adept al Martorilor lui Iehova, ori un vânzător Herbalife, vorbește cu o femeie oarecare despre feminism. Îți va trânti o ușă imaginară în nas în mai puțin de un minut. O vor face și femeile cu viziuni progresiste. I am not a feminist, but… vor spune ele după care vor exprima câteva chestii din discursul feminist.

Pentru a nu vă obosi prea mult, o să încerc să explic motivele care stau la baza unei asemenea situații – așa cum le-am observat și le-am înțeles eu, după care o să încerc să răspund și la întrebarea ”ce-i de făcut?”.

O ”virgină prin jurământ” din Albania. Născută femeie, socializată bărbat. Fotografie de Jill Peters.

O ”virgină prin jurământ” din Albania. Născută femeie, socializată bărbat. Fotografie de Jill Peters.

Feminismul ca abuz al feminității

In Albania există o categorie de femei numite virgjineshtë, care, îmbrăcând odată haine bărbătești, nu le-au mai scos, devenind bărbați.

Acest fenomen era răspândit în satele din Albania mai ales, dar și în alte regiuni din Balcani. Pentru ca o femeie să fie făcută  virgjineshtë, puteau să existe diverse motive. Fie că familia nu avea moștenitori băieți, fie că tatăl, unchii și frații fuseseră uciși ca rezultat al unei gjakmarrja (un fel de vendetta locală), și atunci una din fete își asuma rolul de bărbat, îmbrăcând hainele respective și devenind astfel capul familiei. Participa la adunări, putea să meargă la o crâșmă și să bea rachie, să fumeze, era bărbat până și în acte, și doar la înmormântare nu era bocită ca un bărbat biologic. Devenea bărbat din punct de vedere social, deși era născută femeie.

Ea trebuia să plătească un preț pentru aceste drepturi – să rămână virgină toată viața. În schimb, avea puterea de decizie și se bucura de autoritate în familie și în comunitate.

Femeile nu și-ar dori o asemenea autoritate și putere: nu cu așa preț. Situația virginelor albaneze este văzută în contextul nostru cultural mai degrabă ca un sacrificiu făcut de dragul familiei. O femeie adultă ar prefera probabil să moară, decât să înceteze a mai fi femeie. Nu cunosc nici una care să nu fie speriată de oferta puterii decizionale în cuplu, care ar înseamna nu doar să câștigi mai mult decât partenerul, ci și să-l întreții, fără a crede că asta nu-i un lucru firesc și fără a-i reproșa nimic, să ai superioritate intelectuală și morală asupra partenerului ți să-ți asumi responsabilitatea pentru satisfacerea tuturor necesităților partenerului fără a cârti.

Paradoxal, multe femei sunt capabile și chiar au fost deja forțate de împrejurări să-și asume un asemenea rol: și aici mă gândesc la miile de moldovence care lucrează în străinătate și își asigură familiile. Totuși, ele simt această responsabilitate căzută de nicăieri pe umerii lor nu ca un drept, ci ca o povară și o nedreptate, un abuz al feminității lor. Ele văd o contradicție dintre ASTA și capacitatea lor de a fi femeie, se simt aproape virgjineshtë. Discursul feminist la tema libertății de a munci, dată fiind această realitate dură, le irită, le afecteză respectul de sine. Ele simt că nu asta li s-a promis, nu pentru asta au fost crescute. Au fost socializate de mici să fie feminine, ca niște mici îngerițe – asta este parte a identității lor. Tu ești fetiță, ține spatele drept, nu ridica nimic greu, ai grijă de tine.

Această socializare include dorința de a fi înconjurate de atenția masculină, de a fi frumoase, de a plăcea, a fi protejate. O pereche de aripi imaginare de înger este integrată în psihicul lor și este parte din ele la fel ca o parte fizică a corpului – mâinile, picioarele, sau ochii. Să renunți la ea – și de multe ori feminismul este interpretat anume așa – este pentru majoritatea femeilor adulte la fel de greu cum ar fi să accepți o mastectomie.

Când o femeie spune ”eu niciodată n-am fost feministă și nu m-am comportat astfel” ea are în mintea ei o imagine de referință ca cea de mai sus, de care vrea să se distanțeze cât mai repede cu putință. La doar gândul că ar putea fi percepută astfel are aproape un atac de panică. Chiar dacă repară singură toate prizele din casă și decide cui și când să vândă garajul, ea vrea măcar să păstreze aparențele. Să fie frumoasă, și desigur, sexy, obligatoriu iubită. Femeie adevărată.

Vânzătorii de vise

Aparențele despre care vorbeam mai sus sunt însă ca niște decorații șubrede. De la distanță arată OK, ca satele lui Potemkin, care cică le ridica peste noapte când călătorea cu împărăteasa, ca să-i demonstreze că poporul o duce bine.

Femeile moderne se simt obligate să trăiască în centrul unei asemenea lumi false, ca o decorație înjghebată în grabă, din ce-o pica sub mână. O construiesc cu mâna lor, pentru a fi în rând cu lumea. Cultura noastră le insuflă foarte agresiv că dacă dragoste (și sex) nu e, nimic nu e, iar dragostea veșnică nu-i un ideal fabricat, ci viața noastră de toate zilele, cotidianul, normalitatea. Cine o refuză – este penalizat.

Asta devine religia noastră, alcoolul nostru, drogul nostru.

Pe fundalul unei psihoze generale legate de sex (cum îl seduci în 3 zile, 7 lucruri pe care trebuie să le poți face în pat etc.) o femeie mai sceptică, mai indiferentă, mai rezervată de la natură este deja oaia neagră. O femeie care nici nu caută iubirea – de neconceput! – trebuie să fie nesănătoasă, frigidă, nenormală. Dacă este mai puțin întrebată ca partener sexual, ea arată în ochii suratelor ei ca un defect. Și mai rău o poziționează un eșec: devine un model negativ, o frustrată. Iar atunci când își mai trage și o bază ideologică, cum ar fi feminismul, este stigmatizată că urăște bărbații și este urâtă la rândul ei pentru asta.

Femeilor îndrăgostite le este greu să-și imagineze cum ar putea fi normală o asemenea situație și o asemenea femeie, la fel cum oamenii proaspăt convertiți la o religie nu văd nimic bun în viața lor de până la aderare, având impresia că tot ce a fost înainte de nu are nicio valoare, nicio relevanță pentru prezent.  Și celelalte femei o evită, ca pe o contagioasă, temându-se într-un mod aproape superstițios să nu fie asociate cu ea și atinse de boala aia oribilă. Nu cumva să ajungă și ele neiubite. Se leapădă și de feminism, ca de satana, pentru că asta le-o cere Zeul Iubirii.

Nimeni nu îndrăznește să rupă acest cerc vicios, să spună că dumnezeul iubirii e o ficțiune, regele e gol, iar prințul pe cal alb e un actor ordinar, cu paloșul de carton. Pentru că azi dragostea (și sexul) este ținută acolo, unde creștinii îl țin pe dumnezeu. Numai că spre deosebire de religia creștină, religia iubirii propune Paradisul nu după moarte, ci aici și acum.

– Abandonează-te, ni se șoptește unduios printre rânduri în filme, cărți și pe bloguri. Pierde-te, lasă-te purtată de val, renunță la control și trezește-te în nirvana.

În căutarea Paradisului pierdut

Ideea de любовь похожая на сон* este marketată mai ales femeilor. Falsitatea acestei realități nu este discutată, valoarea unei vrăjeli, a unei beții psihice nu este contestată. Femeile încearcă mereu să manipuleze realitatea astfel încât s-o apropie de idealul Paradisului promis. Anume din acest motiv au ele nevoie de roze de 14 februarie, și lalele de 8 martie. Aceste ritualuri sunt capabile să le transporte, ca un drog, din realitatea unde ele repară prize în lumea de vis unde sunt purtate în brațe. Ele sunt cele care merg la cursuri, care citesc reviste despre cum, fiind independentă, puternică, capabilă, să ascunzi toate aceste calități cât mai bine, ”ca să nu-l sperii”. Cum să faci tu, dar să aranjezi lucrurile așa ca și cum le-a făcut el, și chiar să crezi că le-a făcut el, de dragul tău. Pentru că, paradoxal, niște eroi gata să dezvirgineze 50 de fecioare într-o noapte, sunt în același timp atât de sensibili, că pot deveni impotenți numai de la faptul că feministele (haideți să le tragem cu toții o cătătură nimicitoare aici) pot deschide o ușă fără ajutorul lor.

În același timp bărbații nu sunt auditoriul țintă al aceluiași discurs despre Zeul Iubirii. Ei nu înțeleg, ce-i cu toată această feerie. Uneori se mai și enervează (da spune, fa, ce să-ți iau de 8 martie!), dar per total, nu se dau în lături să profite de situație. În timp ce femeile se bulucesc la intrarea în Paradis, ei stau rezemați de gard, învârtind cheile de la porțile raiului pe deget. Au timp. O fac pe plictisiții și dezamăgiții, mai scapă și o lacrimă. Nu le mai trebuie nici sex, nici dragoste, e prea complicat, prea dureros, hai, lăsați-ne.

– Ați vrut egalitate, le spun ei femeilor cu un fel de satisfacție prost camuflată, – foarte bine. Nu vă mai îmbulziți aici, move on. Rămâneți singure, feministe, independente, așa cum v-ați dorit.

Să nu permiți unei femei să-și primească dragostea care i s-a promis, la care a visat, pentru care a fost crescută, la care ea credea că are dreptul, pentru care s-a zbătut atât, înfrumusețându-se în fiecare zi, este ca și cum l-ai alunga pe Lucifer din Rai, tăindu-i aripile. Și femeile sunt gata să accepte orice târg doar ca să nu li se întâmple una ca asta, să nu devină un ”înger căzut”. Să facă orice concesii. Să plătească oricât ar face, să renunțe la tot, și dreptul la vot, la egalitate, că oricum nu trebuie nimănui, la orice – pentru o iluzie ambalată frumos.

Acceptă că bărbații au nevoie de libertate, nu de responsabilități de lungă durată. Li se pare corect și reproșul că nu câștigă și bani pe lângă faptul că cresc copii și au grijă de părinții bătrâni. Se simt mercantile doar pentru că se așteaptă să li se achite o cafea. Insuficient de atrăgătoare pentru că nu poartă un sutien mărimea 36E. Viața lor devine mai grea, cerințele față de ele – mai mari.

Se gândesc cu nostalgie la vremurile de demult, când se plimbau prin grădina raiului în rochii cu crinoline, îngerii cântau la arfe, Romeo se sinucidea din două-n-două ore, și toate merele erau de aur. (Este purul adevăr, s-a spus și la televizor.) Când erau doar iubite, soții și mame, și erau apreciate ca iubite, soții și mame. În prezent crinolinele nu se mai poartă, iar munca de mamă se cheamă ”a sta acasă”. Nici iubiții nu mai mor, lumea-i un haos, și li se pare că au trăit zadarnic.

Și de acest lucru, desigur, în opinia multora se face vinovat feminismul. În realitate, feminismul n-are nici o vină că iluziile se năruiesc, castelele de nisip sunt luate de vânt, iar satele lui Potemkin sunt demontate imediat după ce careta împărătesei dispare după cotitură, într-un nor de praf.

Și dragostea pasională, exagerată, până la moarte, cu sacrificii umane, cântată în balade, și imitată de cuplul regal britanic este o asemenea iluzie. În anul 2000 un grup de chimiști** au luat antinobelul pentru descoperirea că, din punct de vedere biochimic, dragostea pasională nu se deosebește cu nimic de sindromul obsesiv-compulsiv. Peste vreo 10 ani, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, rușinată, a băgat dragostea obsesivă în registrul bolilor mentale, cu numărul F 63.9. În situația în care  femeile ca grup sunt responsabilizate pentru crearea și menținerea acestei iluzii în viețile lor, este inutil să vorbești cu ele despre egalitate, drepturi sau emancipare. Femeile vor fi agresive față de acest discurs, le vor evita pe cele care nu împărtășesc exaltarea lor, la fel cum alcoolicul îi evită pe cei care îl conving să meargă la detoxifiere. Vor căuta în schimb grupuri pe interese. Genul de fete care se adună la un picnic și încep a-și împleti gâțe una alteia și a bârfi despre dragoste și bărbați.

Departe însă de mine gândul că femeile ar fi irecuperabile sau răpuse pe-un cap de această boală. Fiecare femeie are momentele ei tefere: când gândește treaz, când înțelege că realitatea și iluzia sunt lucruri diferite.

Cine sunt ”feministele adecvate”?

Percepția că feministele ar fi imune și ar fi niște superfemei, care au numai momente de luciditate este desigur falsă. Dacă o femeie, poziționându-se ca feministă, neagă în același timp propria sa vulnerabilitate,  riscă să fie considerată (pe bună dreptate) ”neadecvată”.

Prin contrast, cele adecvate înțeleg că idealurile romantice sunt atât de toxice și de invazive, încât adesea sub presiunea lor viziunile feministe pot suferi un colaps. Femeia se îndrăgostește, și dacă are impresia că trebuie să aleagă între dragoste și feminism alege negreșit dragostea. Asta pentru că și ea a fost socializată în același rol feminin din copilărie, poartă această amprentă emoțională și niciodată nu va refuza un bilet de intrare în paradis.

Totuși, ea nu va fugi în lumea viselor cu prima ocazie. Se va simți, în schimb, erodată de un sentiment de vină, având impresia că s-a trădat pe sine. Zădarnică ocupație. Să eviți dragostea romantică în totalitate, la nivel individual, psihologic, este, după umila mea părere, imposibil, fiind socializată ca femeie. Sau, dacă și este posibil, cu un preț enorm. Și nici măcar nu este necesar, feminismul n-a cerut asta niciodată nimănui. Să eviți orice fel de relații înseamnă nu numai să te lipsești de o experiență emoțională, ci și să te automarginalizezi, să devii un element antisocial. Să te automutilezi și să pierzi o parte din tine, devenind un mutant, sau o virgjineshtë. În SUA în anii 70 au fost deja făcute încercări de separatism feminin radical, un grup de femei înființând organizația Cell 16. N-a mers.

Poate generațiile viitoare vor fi socializate altfel?

Generația noastră poate doar să prevină excesele și să reducă noxele. Să nu se îndoape cu toată otrava asta până la refuz și să compenseze cu măsuri de igienă mentală: sport, studii, serviciu. Feminismul anume pentru asta și este. La feministe te duci și ca la un centru de dezalcoolizare, dacă s-a întâmplat să abuzezi. Deocamdată, majoritatea femeilor azi așa și fac: oscilează între perioade de nebunie și luciditate. Simt că există un grăunte sănătos în feminism, dar nu sunt gata să renunțe la vise. Mai au tot felul de nostalgii legate de dueluri, poezii și pistoale. Totuși, ele înțeleg, că, atunci când n-ai 9 vieți ca o mâță, povestea lui Romeo și Julieta, care-i despre cum în 3 zile au murit 6 oameni, și asta din cauza că 2 adolescenți s-au îndrăgostit, frankly speaking, nu-i chiar așa de grozavă.

Mie îmi pare că dacă femeile sunt puse în gardă și chiar înspăimântate de sfatul ”pierde-te în dragoste și abandonează-te total” – este deja un lucru bun. Să practici feminismul în viața personală nu înseamnă, după părerea mea, să dorești exterminarea bărbaților, ori să obții tu autoritatea supremă și puterea în cuplu, ci doar să ai un oarecare control asupra situației, cu respectarea intereselor proprii.

______
* dragostea care seamănă cu un vis – vers dintr-un șlagăr popular în anii 80 interpretat de Pugaciova.

** chimiştii Marazziti, Rossi și Cassano de la Universitatea din Pisa şi psihiatrul Akiskal de la UCSD.

 

Preluat de pe blogul Lupul Sur, cu acordul autorului.

 

Sursa imaginii de fundal.