[label shape=”” type=””] Elena Pahomova [/label]

Если хотите прочитать эту статью на русском, перейдите на эту ссылку.

Déjà vu. În fiecare zi de vineri călătoresc 71 km 600 m. Aceasta e distanța de la benzinăria din Tiraspol (”Sheriff”, desigur!) și casa mea. Mă întorc la Chișinău, la familie. Lucrez la Tiraspol, trăiesc la Chișinău.

Dacă cineva mi-ar fi spus, acum un an, că voi ajunge la Tiraspol, aş fi răsucit cu degetul la tîmplă. Eu? Să plec de acasă? Într-un alt oraș?

Însă m-am dus. La vreo jumătate de an de la prima mea vizită la postul de televiziune transnistrean ”Первый Приднестровский”[1] mă găseam deja în cabinetul meu la Tiraspol și aveam în față o acuarelă ce îmi plăcuse atît de mult în vara lui 2013. Mă încerca un sentiment surd de déja vu. Nu mă privea pe mine și nu era cu mine. Totuși s-a întîmplat.

Acasă printre străini, străină acasă. Mă obișnuisem deja să fiu un corp străin și mă simțeam confortabil chiar în medii cu compoziție chimico-fizică diferită. După absolvirea școlii ruse am mers la facultate într-o grupă cu predare în limba română. Pur și simplu nu erau grupe rusești. Dar eu îmi doream să studiez anume acolo. Din acest motiv, un an întreg am tocit limba română, ceea ce n-au reuşit să mă înveţe 10 ani de şcoală.

Alegerea mea ca director de programe la Publika TV a fost o adevărată provocare. Îi sunt nemărginit de recunoscătoare lui Sergiu Toader, omul care a creat Publika TV. El i-a uimit pe mulți (Cum așa un român să aleagă o rusoaică? De altfel, în privința cunoașterii literaturii ruse, mulți dintre colegii mei români s-ar putea întrece cu mult succes cu iubitorii de carte locali. Și i-ar întrece.) Dar și mai mult Sergiu Toader m-a uimit pe mine. Eu abia acum pricep și știu cum a fost aranjat acest puzzle. O conjunctură de idei, situații, fraze, multiculturalism și altele. Desigur, rezonanța ”rusească” a numelui meu îi făcea pe mulți să scrîșnească din dinți. Să mai adaug și atacurile la persoană? Pentru că ele au fost multe, atît din partea celor foarte de stînga, cît și a celor foarte de dreapta. Atît unii cît și alții găseau întotdeauna motive să mă atace: proiectele, alegerea invitaților și așa mai departe. Însă, ca să citez vorba unui om foarte deștept a cărui soție sînt: dacă ești atacată atît din dreapta cît și din stînga, înseamnă că te găsești exact la mijloc.

Invitația. Din acest motiv am avut o atitudine liniștită față de agitaţia declanșată de decizia mea de a accepta invitația de a lucra la Tiraspol. Oamenii în care am încredere deplină și de a căror părere țin cont aveau puncte de vedere total diferite: da, du-te – nu, în nici un caz.

M-am dus. Pentru că mă încerca o curiozitate nebună și captivantă. Din nou aveam impresia că nu se întîmplă cu mine. Mai ales că serviciul nu mă mai ținea la Chișinău. Despărțirea mea de Publika TV amintea de bancul despre cuplul în care partenerii nu-și mai îndeplinesc datoriile conjugale: el nu vrea, iar eu nici nu am nevoie. Publika nu mai avea nevoie de programe și cu atît mai mult se putea lipsi de un director de programe. Nici mie nu-mi plăcea optimizarea haotică și nechibzuită a postului. Se pierduseră undeva profesionalismul și clasa înaltă ce mă atrăgea atît de mult în primii ani.

Munca. Îmi e greu la Tiraspol? Foarte. Pentru că sunt singură pe acest drum – autoritatea, legăturile și meritele au rămas acolo, în orașul natal. A trebuit să încep aproape de la zero. Aveam cu mine doar experiența.

Nu voi povesti totul. Vă spun totuși că, pe data de 4 a fiecărei luni, eu, ca Robinson Crusoe, fac o însemnare pe răbojul meu. Am reușit. Încă o lună. Înțelegerea că echipa m-a acceptat a venit chiar după prima însemnare. Le mulțumesc băieților nu doar pentru muncă (aici mai avem cu toţii încă multe de învățat). Ei au fost cei care mi-au șters lacrimile, cei care îşi făceau griji să mănînc (mă iau cu lucrul și uit), cei care verificau dacă mi-am băut vitaminele și cei care m-au ajutat să mă acomodez. Au grijă, iar asta e foarte important. Poți să înveți să fii un profesionist adevărat, dar Om – asta nu se învață niciodată. Ești așa cum ești.

Oameni cu potențial mare, învață din mers, au idei și dorință de a munci. Important e să nu plece. Aici întîlnești aceeași problemă ca peste tot – cei mai buni pleacă ori sînt atrași în altă parte.

Detalii. În primul rînd a trebuit să–mi pun din nou pe deget inelul de căsătorie. Nu înțelegeam privirile pline de compătimire. Am priceput abia cînd am auzit în spatele meu: ”Sărmana divorțată.” A doua descoperire a fost că eram nevoită să plătesc pungile de plastic la magazin. Pe de o parte e neobișnuit, pe de altă parte așa e mai cinstit. Pungile nu sunt incluse în prețul mărfii. Acum am dezvoltat obiceiul atît de european de a purta cu mine întotdeauna o geantă pentru cumpărături. Mă uimesc semafoarele care sunt deconectate devreme, foarte devreme chiar. Apoi, la Tiraspol găsești foarte ușor loc de parcare. Și e neobișnuit că o călătorie de la un capăt la altul al orașului nu îţi ia mai mult de 10 min în orice direcție etc., etc.

Puncte pe hartă. Se întîmpla asta la începutul lunii aprilie, după a patra însemnare. Am priceput că deşi Tiraspolul nu e al Meu, cel puțin e un oraș inteligibil. Orașul m-a primit. Îmi place farmacia de la intersecția străzii 25 Octombrie cu bulevardul Gagarin. De fiecare dată cînd ocolesc semafoarele (fac asta deși îmi dau perfect seama că ambuteiaje în oraș practic nu-s), mă strădui să trec pe lîngă o căsuță de cărămidă construită la începutul secolului 20 sau pe lîngă o altă clădire pe de strada Lunaciarski în case se vînd instrumente muzicale și cărți.

Disonanță cognitivă, iartă-mă, Doamne. Există experiențe pentru care eşti gata să plătești (sper că șefii nu vor citi asta J ) Am avut posibilitatea unică de a intra în apă. Pe mal nu poți învăța să înoți. Așa e și la noi: știm mai mult despre ceea ce se întîmplă la Kiev, Moscova, București. Întrebați oricare chișinăuean: cum sînt ei, transnistrenii? Și viceversa. Și veți auzi atîtea lucruri uimitoare. Eu îmi sfărîm acum stereotipurile.

Nu vă spun dacă îmi place sau nu îmi place. M-au invitat la o mănăstire. Care are regulile sale. Voi zice așa: eu le respect și le studiez, pentru că eu aici sînt oaspete.

Dar la fel, în comunicarea cu mine, sunt sfărîmate și stereotipurile transnistrenilor. Ei sînt uimiți să audă că există chișinăueni care pot asculta, cu care poţi munci. Şi unii dintre noi am auzit la adresa noastră ”Valiza, gara și destinația geografică”, și asta la fel nu ne place. Și nu există o opinie unică despre cum ar trebui să arate Moldova. Ea e mai pestriţă decît pare. Asta vorbesc eu la Tiraspol. La Chișinău, iar aici eu vin în fiecare săptămînă, povestesc ce mai este şi Transnistria. Așa și trăiesc de luni pînă vineri și de vineri pînă luni.

Iată cîteva prejudecăți despre viața în Transnistria.

Acolo e foarte ușor să obții cetățenie rusă. Mit? Mit. Alături de clădirea postului nostru de televiziune se găsește oficiul consular al ambasadei ruse. Cozile acolo sunt la fel de lungi ca cele din Chișinău. Am întîlnit cumva o femeie care se înscrisese pentru a-și schimba pașaportul din decembrie pentru aprilie. De altfel, se știe că cetățenia moldovenească poate fi obținută foarte ușor. Dar oamenii nu se grăbesc. Din acest motiv, proporțiile cetățenilor diferitor state reprezintă alegerea cetățenilor înșiși.

Transnistria e un teritoriu. Nu. Transnistria e făcută, întîi de toate, din oameni. Și nu din ”venetici”. Ei trăiesc acolo de sute de ani.

Dacă nu intri în apă nu vei învăța să înoți niciodată.
[1]Traducere literală: „Primul Transnistrean”.

 

Sursa imaginii generice: Europa Liberă.