[label shape=”” type=””] Oleg Panfil [/label]

 

În afară de Revelion şi Ziua Victoriei, este singura sărbătoare care era sărbătorită obligatoriu şi unanim de către toată lumea în Moldova chiar şi în plină epocă sovietică, care nu saluta, eufemistic vorbind, sub nicio formă obiceiurile religioase. Acest lucru nu se referă, bineînţeles, la toate confesiunile, acest obicei este considerat ortodox şi „pur moldovenesc”, dar cele relatate mai jos se bazează pe observaţiile mele culese în decurs de câţiva de ani în satul Pervomaisk din raionul Râbniţa (Transnistria), unde, în afară de moldoveni, populaţia constă dintr-un număr mare de ucraineni, ruşi (katsapi) şi un anumit număr de polonezi. În ceea ce priveşte Prohoadele, nu există niciun fel de diferenţe. Din câte îmi amintesc, chiar şi Paştele era sărbătorit în mare parte pe ascuns, cât despre Paştele blajinilor, care în timpurile sovietice cădea în zile lucrătoare, la cimitir, cu acordul tacit al autorităţilor, venea absolut toată lumea, inclusiv cei cărora „nu li se cuvinea” – de la preşedinţii de kolhoz şi secretari ai organizaţiilor de partid până la directori de şcoală şi de consilii săteşti.

În Moldova acest obicei are unele caracteristici atât de specifice, încât ar fi pripit să se pună semnul egalităţii între el şi Radoniţa. Astfel încât îi voi spune Paştele blajinilor (sau, cum se obişnuieşte mai mult în Transnistria, unde m-am născut – Prohoadele), chiar dacă, din punctul de vedere al ortodoxiei, este aceeaşi sărbătoare.

Este o sărbătoare despre care cu greu poţi spune că este una plăcută, sau aşteptată cu bucurie şi nerăbdare. Mai degrabă, în ajun, se pot auzi lamentări în legătură faptul că din nou urmează un efort financiar şi organizatoric: trebuie vizitate mormintele tuturor celor apropiaţi, care, de multe ori, se află în sate diferite, uneori şi în raioane diferite. Anume din acest motiv în raioane Paştele blajinilor nu are loc în toate satele în aceeaşi zi – fiecare sat are rezervată o zi a lui. Cei ce s-au mutat în centrul raional sau în capitală sunt nevoiţi să vină la mormintele celor dragi printr-un trafic infernal, fenomen general în aceste zile pentru toată republica. În aceleaşi discuţii private purtate pe la bucătării se poate auzi, an de an, că, gata, este ultimul an când dăm un teanc de bani pentru aceste cadouri ritualice, că nu sunt decât nişte prejudecăţi, celor morţi oricum nu li se face nici mai cald, nici mai rece de la gesturile noastre, şi în general, cât se poate an de an să dai de pomană aceleaşi prosoape şi veselă…

Cu toate acestea, vânzările de Paştele blajinilor le depăşesc pe cele din ajun de Revelion sau de Crăciun, de 8 martie şi de toate celelalte sărbători. Nicio familie, fie ea şi cea mai săracă, nu-şi poate permite să vină la cimitir cu mâinile goale. Se vinde tot, în cantităţi incredibile. Cele necesare pentru Prohoade se cumpără numai şi exclusiv în pieţe, niciodată în magazine. În ultimii ani vânzătorii din pieţe au început să se pregătească din timp de aceste vânzări totale. Dar ei nu reuşesc să se menţină mereu pe valul „modei”, nelipsite şi în acest domeniu, deoarece pregătirea şi organizarea Paştilor blajinilor este un domeniu indiscutabil feminin. Dar oricât de iraţionale ar părea tendinţele „modei” în acest domeniu, în spatele acestora stă anume pragmatismul feminin, bazat pe considerente economice clare pe de o parte, iar pe de altă parte, pe o cercetare sociologică neîntreruptă realizată pe parcursul unui an întreg, în procesul discuţiilor dintre doamne, a nemulţumirilor şi bârfelor despre cadourile oferite anul trecut „de pomană”, „de sufletul” celor decedaţi. Şi, incontestabil, componenta iraţională este aspectul estetic, în care doamnele se simt ca peştele în apă. Şi n-ar fi neapărat vorba despre faptul că în obiectele pregătire pentru „pomeni” este în mod obligatoriu prezent chiciul, şi nici doar despre factorul economic, important şi el. Dar ochiul feminin alege fără greş, din multutudinea de obiecte vândute la piaţă, anume acele care se potrivesc şi le rebutează pe cele care nu corespund unor anumite criterii, care, în plus, se mai şi schimbă de la an la an. Sunt lucruri obişnuite şi funcţionale – veselă, prosoape şi aşa mai departe – dar deosebite din punct de vedere estetic – nu le-ai cumpăra cu nicio altă ocazie. Despre un anumit obiect cineva ar putea spune cu dispreţ că „e bun doar de dat de pomană”, iar unii se plâng că „vai, ce cadou mi-au făcut, de parcă mi-ar fi dat de pomană” (cu o nuanţă peiorativă, de genul „luaţi, luaţi, că oricum trebuia să le aruncăm”). Şi, din contra, observând la cimitir procesul de înmânare a „pomenilor”, se pot vedea uneori sclipiri de bucurie la primirea unor lucruri destul de ieftine, dar de o frumuseţe aparte.

Pentru a înţelege care este pilonul în jurul căruia se dezvoltă procese culturale atât de complexe, trebuie înţeleasă matriţa iniţială a acestui ritual. Esenţa acestuia constă nu doar în pomenirea celor decedaţi, ca la Radoniţa, ci şi în aducerea unei ofrande, care, probabil, are origini păgâne.

Esenţa ceremoniei, care are loc în prima săptămână după Paştele ortodox, constă în faptul că, din dimineaţa zilei, la cimitir, unde timp de o săptămână s-a muncit febril pentru a face ordine la morminte şi monumente, se adună toţi cei care sunt în stare să se ţină pe picioare. Pe morminte se aştern feţe de masă şi muşamale şi pentru fiecare decedat se pune câte un set care în popor este numit „pomană” (cuvânt de origine slavă care însemnă „a pomeni”), set care trebuie să conţină neapărat: un vas (pahar, cană, farfurie, mergând până la o găleată sau un termos chinezesc scump, o cratiţă emailată scumpă, serviciile de masă sunt foarte bine primite, iar înainte de înmânarea pomenii în vas se toarnă puţină apă), un prosop (sau şerveţele din bumbac, faţă de masă sau un cerceaf pluşat), ceva de mâncare (bomboane, biscuiţi, colaci, chifle). Acesta este setul minim obligatoriu chiar şi în anii cei mai săraci, dar se reduc la acest set doar familiile cele mai sărace şi în anii cei mai nefavorabili. La acestea se adaugă, în funcţie de genul celui decedat: de sufletul unei femei – un şal (de cele mai multe ori, dar se admit şi variaţiuni – de la bluză la fustă şi ciorapi, halat sau o bucată de stofă pentru rochie); de sufletul unui bărbat setul se completează cu o cămaşă sau/şi şosete.

Al doilea element obligatoriu al ritualului sunt mâncărurile şi băutura. Care în anii sovietici ateist-săraci erau puse direct pe morminte, în timp însă, aproape în toate cimitirele la majoritatea mormintelor au fost instalate măsuţe şi banchete.

În vremurile ateiste, de regulă, lipsea ritualul ortodox principal – slujba, desfăşurată de preot direct la cimitir, prohodul morţilor şi sfinţirea „pomenilor” şi a mâncărurilor şi băuturilor aduse de săteni. Această slujbă se încheie cu „ridicarea” – ridicarea simbolică a pomenilor şi a bucatelor pe faţa de masă sau pe prosop, timp în care acestea sunt binecuvântate.

Apoi, urmează înmânarea pomenilor. Este domeniul cel mai delicat, din nou, reglementat de doamne. La fel ca şi în cazul ceremoniei funerare, când tuturor participanţilor importanţi la ceremonie li se repartizează cadouri de diferite valori, şi înmânarea pomenilor la Paştele blajinilor reflectă o materializare a relaţilor interumane clădite pe parcursul mai multor ani, practic de o viaţă. În fond, ele constituie o recunoaştere a acelor fapte bune sau nu foarte bune pe care le-a săvârşit cel căruia i se dă sau nu i se dă de pomană. Se au în vedere atât faptele în raport cu cel decedat, cât şi cu rudele acestuia, inclusiv în raport cu femeia care distribuie pomenile. La modul real, pietatea adevărată printre oamenii de la ţară este un fenomen foarte rar, motiv pentru care aceştia nu mizează foarte mult pe judecata divină – şi într-o anumită măsură aplică propria judecată în funcţie de fapte încă pe parcursul vieţii. Ce fel de pomeni vor fi date şi cui se decide cu mult timp înainte de Paştele blajinilor. Deşi pot fi prezente şi unele improvizaţii – în funcţie de prezenţa sau neprezenţa destinatarilor la cimitir sau a schimbării bruşte a dispoziţiei celei care acordă darurile. Şi în acest domeniu există anumite „mode”. De regulă, pomenile sunt date rudelor sau prietenilor foarte apropiaţi, pe principiul „să rămână în familie”, dar sunt şi excepţii. Ultimii câţiva ani în unele familii se ajungea la absurd – pomenile scumpe nici nu se mai scoateau din genţi şi se dădeau imediat doar rudelor apropiate din interiorul familiei – copiilor, soţului, mamei. Anul trecut de Prohoade am avut totuşi ocazia să aud rodul revizuirii estetice a acestei situaţii, efectuate de conştiinţa colectivă – o cugetare despre faptul că aceste lucruri sunt dincolo de bine şi de rău şi că devine de prost gust să se mai procedeze astfel – „pentru că nu mai suntem în anii 90”.

Apoi urmează petrecerea – toată lumea se serveşte reciproc cu mâncare şi băutură. Dar spre deosebire de alte petreceri, la această sărbătoare practic nu se întâmplă să se exagereze cu băutura, să se ajungă la certuri sau, cu atât mai mult, la bătăi. Doar atitudini pozitive şi nimic altceva.

Evoluţia obiceiului în ultimii 30-40 de ani reflectă în primul rând schimbarea condiţiilor sociale. Când am început să merg cu cei maturi la cimitir (la sfârşitul anilor 60 – începutul anilor 70), pomenile constau dintr-un minim de elemente. Atunci întreaga existenţă era redusă la asigurarea minimă a necesităţilor – dacă nu mă înşeală memoria, atunci în tot cimitirul nu exista niciun monument de piatră – doar cruci din lemn sau metal şi, foarte rar, gărduleţe metalice. Toate erau vopsite, tradiţional, cu vopsea de ulei de un albastru deschis. Primele monumente au început să apară pe la începutul anilor 80.

Anii 90 au însemnat începutul unor schimbări de proporţii inclusiv în cimitirele săteşti. Prezenţa preotului şi slujba au devenit obligatorii începând de prin anul 91. Toată lumea se obişnuia treptat cu noul statut al Prohoadelor. Dar înainte de asta, a fost un moment de cotitură. În anul 90 la cimitir era încă foarte puţină lume (cu mult mai puţină decât cu un an înainte). Toţi erau mohorâţi, deprimaţi şi speriaţi de vremurile noi. Şi se părea că sărbătoarea este pe muchie, riscând să dispară: oamenii erau atât de sleiţi de lupta pentru existenţă, încât pentru cei morţi nu mai rămâneau puteri. Într-un an, situaţia din ţară a devenit şi mai proastă. Dar la următoarele Prohoade la cimitir s-au adunat atâţia oameni câţi nu mai fuseseră niciodată. Impresia generală a fost sintetizată de o rudă de-a mea: toată lumea s-a adunat de parcă ar fi venit să-i roage măcar pe morţi să aibă grijă de cei vii, pentru că cei vii ajunseseră la marginea prăpastiei.

Şi, fie cei morţi au dat o mână de ajutor, fie celor vii li s-a deschis cea de a doua respiraţie, dar de la mijlocul anilor 90 şi mai departe, Prohoadele s-au transformat într-un fel de iarmaroc al vanităţii – au pornit un gen de competiţii ascunse – pomenile cui sunt mai tari şi mai bogate, iar demonstrarea statutului social căpăta noi şi noi nuanţe. Ceea ce, în linii mari, nu este un lucru chiar atât de rău – pentru că nicăieri nu se vede atât de bine ca la cimitir cu cât mai bună sau mai rea este viaţa oamenilor. Morţilor le revine ceea de ce se pot lipsi cei vii.

Mult timp participarea la această sărbătoare a fost pentru mine o obligaţie penibilă. Nu mă simţeam îndatorat: morţii „mei” – cei decedaţi în timpul vieţii mele – au plecat din această lume pe când eram aproape copil. Mă atrăgeau doar unele aspecte – mirosul cristalin şi proaspăt, de parcă ar fi fost din altă lume, al cimbrului din cimitir, posibilitatea de a mă întâlni cu prietenii din copilărie pe care nu i-am văzut de mulţi ani. Sau de a observa, dintr-o dată, pe feţele consătenilor pe care îi ştiam din copilărie enface-uri şi profiluri romane – legionare şi imperiale, ca ale busturilor şi cameelor romane. Sau să mă minunez de dragostea de viaţă a unei băbuţe singure fără copii, care mi-a dat de pomană pentru ea însăşi, în avans – pentru că apoi nu va avea cine da pentru ea de pomană. Iar deschizând cutia de chibrituri care se dă odată cu colacul, să găsesc în interior fotografia ei – mică, ca pentru acte.

Doar după ce am fost de câteva ori la hotarul dintre viaţă şi moarte şi trecând prin frica pentru viaţa celor dragi care s-au apropiat de acest hotar, şi spintecat, ca o cutie de conserve, de acel vid indescriptibil care ne aşteaptă după acest hotar, am început să văd Prohoadele cu alţi ochi. Este o cultură măreaţă. Ca orice cultură, ea umple cu imagini, sentimente şi ritualuri vidul şi haosul care sunt la distanţa unei mâini întinse de noi, chiar sub picoarele noastre. Moartea este atât de măreaţă şi omniprezentă, încât dacă nu ar exista acestă culisă complicată, complexă şi înzorzonată, ţesută datorită unei munci asiduie şi uneori aparent absurde, conştiinţa noastră ar fi fost strivită de sentimentul lipsei de sens al saltului prelungit din uterul matern în mormânt, supranumit şi viaţă. În acest sens, Prohoadele, ca operă, nu este cu nimic mai prejos ca romanul „Război şi Pace” al lui Tolstoi sau „Concerto Grosso” al lui Schnittke.

Când oamenii pleacă de la cimitir după Paştele blajinilor, pe feţele lor se poate vedea ceva ce nu existase înainte de asta – apare un gen de sclipire a unei seninătăţi aurii, şi în acel moment înţelegi ce legătură are sărbătoarea cu blajinii, care îşi au rădăcina în slavul „blažĕnŭ”fiinţe blânde şi evlavioase care, conform tradiţiei populare, trăiesc departe de lume, pe apa Sâmbetei. Şi începi să înţelegi şi cea de a doua denumire – cea de Prohoade, care are şi ea origini slave „provodŭ”, sau slujba morţilor. Da-da, chiar dacă pentru asta va trebui în fiecare an să se adune tot satul în haine de sărbătoare la cimitir, să întindă feţe de masă colorate pe chihlimbarul cimbrului de pe morminte pe care să pună obiecte ţipătoare şi mâncare – de ce nu, dacă în acest fel pentru cei vii se deschide un Prohod, o Trecere prin haos, iar cei morţi reînvie – de ce nu?

Traducere de Lina Grâu

Fotografie de Mark Nozeman

Aici puteţi citi textul în original (în limba rusă): http://enews.md/articles/view/4400/