[label shape=”” type=””] Dumitru Mînzărari [/label]

Occidentul citește greșit Rusia

În urma anexării rapide a Crimeii ucrainene de către Federația Rusă, multiple voci și-au exprimat îngrijorarea că o soartă similară ar putea fi pregătită pentru Transnistria. De parcă pentru a confirma această îngrijorare, subiectul Transnistriei a fost discutat în cadrul convorbirilor recente dintre președintele Statelor Unite Barack Obama și președintele rus Vladimir Putin (itartass.com, 31 martie). Discuția telefonică între Putin și Angela Merkel, cancelarul Germaniei a abordat și ea acest subiect (kremlin.ru 31 martie).

Cel mai alarmant aspect al ambelor interacțiuni diplomatice pare a fi menționarea de către Vladimir Putin a ceea ce el a numit blocadă externă a Transnistriei. Această mențiune a atîrnat ca un nor negru între cei trei lideri politici și a creat senzația că referința lui Putin ar putea fi un pretext pentru o altă intervenție “umanitară” a Rusiei.

Pentru cei familiarizați în detaliu cu aspectele operaționale ale capturării militare a Crimeii de către Rusia,  o asemenea referință sună alarmant. Scenariul folosit de strategii ruși în Crimeea are multe aspecte comune cu așa numitele măsuri active aplicate de către Uniunea Sovietică contra țărilor din afara blocului Occidental în timpul conflictelor “proxy” (indirecte) ale războiului rece. Se pare că SUA și aliații săi europeni au pierdut memoria instituțională despre astfel de confruntări indirecte cu URSS, ori le privesc astăzi drept niște artefacte necivilizate ale unui trecut deja parcurs.

Unul din răspunsurile publice ale Secretarului de Stat al SUA John Kerry a reflectat bine gradul înalt al uluirii Occidentului ca răspuns la acțiunile Rusiei. Mult mai ilustrativ, acesta a scos totodată în evidență marea neîncredere a speechwriter-ilor (autorilor) discursului lui Kerry în particular și a diplomaților Departamentului de Stat american în general. Kerry a condamnat Rusia, indicînd că invazia teritoriului unei alte țări sub pretexte false pentru a-și impune interesele…este de fapt un comportament din secolul 19 materializat în secolul 21” (polit.ru, 2 martie).

Experții care ar fi sugerat un astfel de scenariu cîteva luni în urmă ar fi fost învinuiți că sunt detașați de realitate. Dacă ne gîndim mai bine însă, suntem nevoiți să recunoaștem ca nu putem explica politica externă rusească dacă nu acceptăm urmatoarea idee. Este clar că liderii de la Kremlin au o viziune distinctă despre lume, din perspectiva căreia sistemul actual al relațiilor internaționale ar trebui interpretat. Rușii au de asemenea un set de preferințe politice foarte diferite față de preferințele omologilor săi din Washington, Londra, Paris sau Berlin. Drept exemplu ei ar prefera valori ca stabilitatea și predictibilitatea politică în schimbul liberalismului democratic invocat de Occident.

Strategia Rusiei și greșelile oponenților ei

Atunci, cum am putea utiliza această intuiție, laolaltă cu înțelegerea scenariului invaziei Crimeii de către Rusia, pentru a emite raționamente mai corecte despre Transnistria? Mai intîi de toate putem observa că Rusia a invocat un casus belli – pretext politic, care în interpretarea Moscovei a dreptului internațional, a justificat intervenția sa în Crimeea. De fapt, acesta este o adaptare denaturată a cunoscutului principiu al intervențiilor umanitare, “responsabilitatea de a proteja”. Principiul dat e folosit de specialiștii dreptului internațional pentru a justifica invazia militară de către un actor străin în scopul curmării violărilor grave a drepturilor omului, cum este de exemplu genocidul.

Rusia are de asemenea nevoie de o prezență politică loială în teritoriul de interes, care urmează să ofere legitimitate potențialei invazii militare, prin invitarea formală a ‘asistenței umanitare’ rusești. Într-un interviu recent oferit postului de știri Rusia 24 vicepremierul rus Dmitry Rogozin a indicat că ”în principiu toți membrii guvernului Transnistriei sunt cetățeni ai Federației Ruse” (novostipmr.com, 21 martie). Rogozin a continuat spunînd că aproape 200,000 din locuitorii regiunii secesioniste (undeva a treia parte din populație) sunt cetățeni ruși; iar restul chiar dacă formal încă nu sunt, “se simt astfel în suflet”.

Este evidentă politica falimentară a Moldovei în procesul de negocieri pe marginea conflictului transnistrean. Posedînd cu anii dovezi sigure privind administrarea directă a regiunii transnistrene de către guvernul rus prin intermediul cetățenilor săi, dar și finanțarea transparentă a funcționării acesteia, Moldova nu a întreprins măsuri pentru a submina acoperirile formale de ‘stat-garant’ și ‘mediator al procesului de negocieri’ folosite de ruși. Astfel, conducerea Moldovei nu a elaborat și implementat măsuri politice pe plan intern și extern în scopul slăbirii pozițiilor Rusiei în mecanismul de negocieri. Chiar dacă luăm în calcul complexele de inferioritate politică și frica față de Rusia, care există în cercurile politice ale Moldovei, astfel de măsuri de constrîngere a Rusiei sînt realizabile și pot atinge rezultate eficiente.

De exemplu: să considerăm situația în care un guvern se ciocnește de tendințe inflaționiste în creștere ale economiei și dorește să le reducă, în prezența unei rate constante de ofertă ale bunurilor în economie. În acest caz, decizia de a crește volumul monetar în economia națională prin emisii valutare adiționale va mări și mai mult inflația. În mod similar, astfel de regularități și mecanisme bine cunoscute există și în procesele politice. Știința politică, care studiază aceste regularități și mecanisme, sugerează că ar fi o strategie absolut greșită să rezolvi un conflict politic, care implică interesele elitelor regionale și unui guvern străin, prin implementarea măsurilor de încredere între locuitorii malului stîng și drept. Însă strategia actuală de soluționare a conflictului a Moldovei, materializată în instrumente practice, la asta se și limitează. O astfel de abordare joacă în folosul inițiatorilor conflictului din cîteva motive.

Mai întii de toate aceasta protejază instigatorii conflictului de la presiuni directe, permițîndu-le să își consolideze controlul asupra mecanismelor politice și să mențină acest control la cost redus. Astfel, Rusia, după principiul negării plauzibile, poate mereu insista că nu e parte la conflict. Ea poate insista, cu susținerea involuntară a Occidentului, că Chișinăul trebuie să negocieze cu Tiraspolul, dar și să convingă populația regiunii de intenții neagresive. În așa fel, Rusia se asigură că costurile legate de tergiversarea procesului de negocieri sunt aproape inexistente. Ea eludează posibilitatea presiunii, care în schimb este aplicată unor cauze false. Prin urmare, eforturile Moldovei și resursele Occidentului de a soluționa conflictul nu sînt aplicate cauzei reale și deci nu au un randament pozitiv.

În calitate de factori adiționali care încurajează această strategie greșită, putem menționa și acele organizații străine (interguvernamentale și non-guvernamentale) care sunt implicate în procesul de soluționare a conflictului, și atrag finanțare solidă în acest scop. Banalizînd lucrurile, putem spune că deseori avem de a face cu preferințele înguste ale unor grupuri de interese care lucrează la proiecte ce le asigură salariu. Dar membrii acestor grupuri nu au interesul de a schimba situația, ci chiar se opun intențiilor de schimbare în strategia existentă de abordare a conflictului.

Astfel, greșeala abordării actuale a procesului de negocieri în conflictul transnistrean, care determină eșecurile Moldovei pînă în prezent, este explicată prin tandemul a două dinamici politice. Una este slăbiciunea clasei politice de la Chișinău, manifestată prin frica de a submina poziția Rusiei în procesul de negocieri. A doua dinamică politică ține de interese înguste ale funcționarilor organizațiilor străine, care obțin finanțare pentru a aborda conflictul. Această idee e atît de importantă încît merită repetată: dacă motivul conflictului este incompatibilitatea intereselor elitelor politice de la Tiraspol cu interesele elitelor de la Chișinău, atunci implementarea așa numitei strategii de “consolidare a măsurilor de încredere între populația celor două maluri” este absolut inutilă (întrucît e o abordare prevăzută pentru conflictele etnice), dar și foarte dăunătoare (căci protejează Rusia de riscuri și presiuni politice și reduce drastic costurile Rusiei legate de participarea ei în conflict).

Consecințele Crimeii pentru Moldova

Care totuși ar fi consecințele Crimeii asupra situației din Moldova, luînd în considerație condițiile existente și acceptînd că în curînd nu vom putea schimba strategia greșită a Moldovei de abordare a conflictului transnistrean? În timp ce mulți sînt îngrijorați că Rusia ar putea aplica un scenariu similar în Transnistria, aceștia ignoră faptul că Moscova nu are nevoie să o facă. De fapt Rusia are deja o prezență semnificativă militară in regiune, reprezentată de forțele militare ale Tiraspolului. Aceștia numară la o examinare modestă în jur de 10,000-15,000 de militari înrolați în trupe active, incluzînd trupele de interne și de grăniceri ale regiunii separatiste. Acești militari sînt conduși de cetățeni ruși și în parte considerabilă posedă pașapoarte rusești. Se pare deci că Rusia are în realitate atît control politic cît și militar asupra regiunii.

Unicul lucru care pare să fie diferit de Crimeea este recunoașterea formală și anexarea. De facto Rusia a realizat în practică ambele lucruri, exploatînd fără piedici și abuzînd statutul său de ‘stat-garant” al procesului de soluționare a conflictului. După cum Dmitry Rogozin ne-a dezvăluit, regiunea e condusă de cetățeni ruși. Iar începînd cu decembrie anul trecut, cel puțin la nivel declarativ, autoritățile de la Tiraspol au început implementarea cadrului legal rusesc pe teritoriul regiunii (ria.ru, 12 februarie).

În timp ce Chișinăul oficial continuă să depună eforturi pentru a se apropia de UE, Rusia ar putea de fapt aplica scenariul Crimeii în Moldova, însă într-un mod diferit de cel speculat. Vladimir Putin ar putea în schimb să dea ordin forțelor militare ale Tiraspolului să preia controlul fizic asupra Găgăuziei.

Mulți vor spune că acest scenariu este neverosimil. A fost oare credibil un scenariu similar aplicat la Crimeea înainte de protestele de la Kiev? Dacă examinăm atent situația, atunci observăm că toate condițiile favorabile pentru o operațiune militară rapidă de control a Găgăuziei sunt prezente. Administrația regiunii Găgăuze pare destul de favorabilă intereselor Rusiei și pe de altă parte este neliniștită de potențiale consecințe penale pentru organizarea ilegală a referendumului din 2 februarie (EDM, 5 februarie). Conducerea de la Chișinău este paralizată între timp de o cultură strategică defunctă, în sensul că nu doar că se teme să utilizeze instrumentul militar, dar și duce lipsă de cunoștințele necesare pentru a-l aplica eficient. În cazul R. Moldova, există deci condiția principală a eșecului ucrainean, în care militarii ucraineni au fost împiedicați de către conducerea politică de la Kiev, într-o formă sau alta, să aplice armele pentru protecția teritoriului ucrainean (kvedomosti.com, 2 aprilie; life.pravda.com.ua, 26 martie; echo.msk.ru, 19 martie). În cazul în care “omuleții verzi’ neidentificați vor trece Nistrul și vor merge în Găgăuzia, forțele militare moldovenești și cele de asigurare a ordinii publice urmează, foarte probabil, să primească ordinul de a nu se implica, “pentru a evita provocări”. E un ordin paradoxal și indicator de incompetență în abilitatea de a conduce statul, căci ce poate oare fi o provocare mai mare decît invazia militară de către un alt stat?

Atît Grupul Operativ al Forțelor Ruse staționate în Transnistria, cît și forțele militare locale sînt antrenate în exerciții militare de cîteva săptămîni. Forțele ruse au exercitat interdicția și distrugerea grupurilor armate neidentificate, care după scenariu au încercat să preia controlul asupra orășelului militar (novostipmr.com, 25 martie). Este un scenariu, care în situație de criză ar merge drept un pretext confortabil de escaladare militară. Sergey Pirozhkov, ambasadorul Ucrainei în Moldova, a dat de înțeles că i s-a oferit informația despre intenția ‘pacificatorilor’ ruși de a conduce exerciții de instruire pe scenariul escortării unor coloane de ajutor umanitar în Transnistria (kommersant.md, 3 aprilie).

Între timp, militarii transnistreni au desfășurat și ei exerciții militare chiar dacă deficitul de buget al regiunii autoproclamate atinge 70%. Ei au organizat trageri cu muniții de luptă din tancuri T-64 și din aruncătoare de mine de calibrul 82-mm și 120-mm. Aceste exerciții au implicat și trageri de către operatorii tunurilor anti-aeriene contra țintelor terestre (novostipmr.com, 3 aprilie). Ținînd cont de faptul că Tiraspolul e finanțat de Rusia, apare întrebarea în privința scopului rușilor în desfășurarea acestor exerciții. Ele au fost precedate de jocurile militare ale forțelor de infanterie motorizată transnistrene, care au confruntat un inamic convențional reprezentat separat de către grupuri de mașini blindate și grupuri de infanterie (novostipmr.com, 1 aprilie). Dar cea mai mare surpriză este că în aceeași perioadă compania de pontonieri a forțelor de geniști transnistrene s-a antrenat în instalarea podurilor plutitoare de capacitatea 40 tone, pentru asigurarea trecerii obstacolelor de apă de către forțele principale (mopmr.idknet.com, 2 aprilie).

Federația Rusă a exploatat conflictul transnistrean în calitate de pîrghie politică pentru a împiedica apropierea Moldovei de Occident. În timp ce Chișinăul oficial intenționează să semneze anul acesta Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, conflictul transnistrean își pierde valoarea sa anterioară de instrument de constrîngere pentru politica externă rusească. Atunci, în cazul în care niciun obstacol fizic (în formă de forțe militare) nu va exista pentru a crea costuri reale în calea unei posibile incursiuni militare din Transnistria în Găgăuzia, oportunitatea de a obține încă o pîrghie de presiune asupra Moldovei ar putea fi prea irezistibilă pentru Rusia.

Un astfel de scenariu ar putea fi prevenit prin descurajarea incursiunii. Cercetările în materie de conflicte internaționale sugerează că aceasta poate fi atinsă prin transmiterea din partea Chișinăului a unor mesaje credibile de disponibilitate de a folosi forța. Semnalele pot fi credibile doar dacă invocă costuri mari din partea actorului ce le emite – un exemplu este desfășurarea trupelor proprii echipate în regiunile adiacente conflictului. În lipsa unor semnale credibile, riscul incursiunii este destul de înalt, pentru că deschide calea spre o operațiune ușoară și necostisitoare. Iar aceasta oferă Moscovei niște condiții foarte solide de negare plauzibilă a implicării sale. Avînd controlul fizic atît al Transnistriei cît și al Găgăuziei, Rusia va obține o capacitate de presiune mult mai mare și mai eficientă în scopul forțării Moldovei să accepte organizarea federală a țării. Iar realizarea acestei măsuri va duce, foarte probabil, spre abandonarea benevolă de către Moldova a cursului european.

Celor sceptici, care văd în scenariul descris mai sus rodul unor fantezii nefondate, le-am putea sugera să răsfoiască filele istoriei. Moldova, în primele luni ale independenței sale față de URSS, a suferit incursiuni ale trupelor ruse (sovietice) în Găgăuzia. Acestea aveau drept scop asigurarea pe teritoriul locuit de găgăuzi a referendumului pentru păstrarea URSS. Și avînd vie în fața ochilor situația Crimeii, ar fi rațional de luat măsuri care ar reduce probabilitatea repetării in Găgăuzia a acestor evenimente istorice.

sursă imagine: BBC