CULTURAL DEZBATERI POLITIC RECENTE

Monumentele şi raţiunea

[label shape=”” type=””] Vladimir Bulat [/label]

Răfuirea cu monumentele este o practică veche, deci deloc originală sau suprinzătoare. Regimurile politice ale societăţilor neaşezate mereu au demolat şi ridicat în locul celor dispărute, monumente noi. Nimic nou sub soare!

Chişinăul nu este o excepţie de la această „regulă” nescrisă… Imediat după căderea strîmtorilor represive din fosta URSS, adică prin slăbirea serviciilor secrete şi prin pactizarea miliţiei cu păsul vocalizat al majorităţii – au început să cadă şi monumentele regimului sovietic. Chiar dacă, formal, URSS încă mai exista, şi a continuat să existe pînă la finele anului 1991.

Între timp, „fantoşele” reprezentaţionale ale acelui regim cădeau pe capete: Lenin, Marx, Engels, Dimitrov, Dzerjinski etc. Din cîte cunosc, încă nu există un studiu serios pe această temă: care a fost impactul dispariţiei din spaţiul public al monumentelor de for public, şi înlocuirea acestora cu altele, care conveneau, satisfăceau sau adulau noua orînduire.

Desigur, discuţia este complexă, deloc univocă. Monumentele de for public au fost investite cu semnificaţii ideologice şi politice încă din Roma antică (doar un exemplu). Doar că ruinele acelei lumi, cu tot inventarul ei de cioburi, fragmente şi monumente ne este dragă, sacrosanctă, despre care s-au scris stive de cărţi, studii şi teze de doctorat. Acea lume se consideră – există un consens definitiv – o lume bună, indiscutabil pozitivă, demnă de toată atenţia şi devenită „tradiţie”. Dar ce este „tradiţia”, în fapt? Nu e cumva şi aceasta o selecţie deductivă a generaţiilor care s-au succedat de-a lungul secolulelor, şi nouă ne parvine de fiecare dată, adică fiecărei generaţii în parte, un fel de imagine filtrată asupra aceleia, despre care ni se pare că există un consens? Monumentele sunt strîns legate de tradiţia urbană, de duhul metropolei, de forfota şi fervoarea gesturilor înnoitoare, revoluţionare, radicale. Oraşul în general te împinge spre extremism, căci gradul de anonimitate pe care acesta ţi-l garantează topeşte în chip desăvîrşit fiinţa, individul, persoana. În faţa acestei dileme doresc să insist puţin, pentru a înţelege raţiunea care ghidează pe de o parte coagularea fiinţei, şi pe de alta, prin nelimitată socializare, aceasta devine gloată, massă informă, caracter recăzut în tribalitate. Walter Benjamin are această frază legată de receptarea oraşului, la care mă voi raporta în felul în care aş pune eu problema monumentelor de for public: „M-am străduit să-mi însuşesc imaginile în care se precipită experienţa marelui oraş pentru un copil din clasa burgheză. E posibil, cred, ca unor astfel de imagini să le revină un destin al lor. Pe ele nu le-aşteaptă încă forme gata plăsmuite, precum cele ce răspund de multe secole – supunîndu-se unui sentiment al naturii – amintirilor unei copilării petrecute la ţară. În schimb imaginile copilăriei mele citadine au poate darul să prefigureze înăuntrul lor experienţe istorice ulterioare”. Fragmentul din Benjamin este, în opinia mea, deosebit de ofertant la nivelul speculativ al viziunilor despre oraş, despre raportul omului cu acesta, şi nu în ultimă instanţă, este utilizabil pentru felul în care se raportează vestul la ideea de imagini (şi vreau să investesc acest concept benjaminian şi cu semnificaţia de monument), şi cum acestea capătă raporturi complexe, pe de o parte cu natura, iar pe de alta cu experienţa istorică.

Ce mi-am propus în acest succint preambul este să emit următoarea teză: orice oraş / urbe / metropolă are o istorie, şi doar de felul în care locuitorii acesteia o scriu, localitatea acesta are sau îşi păstrează statutul de obiect al unei ample şi articulate analize. Cunoaşterea unui oraş începe mereu şi invariabil pe străzi, care e compus din construcţii, spaţii verzi, mobilier urban, monumente, plăci comemorative, busturi, obeliscuri şi alte însemne ale „oraşului-text”. Cred că după ce am pierdut din specificul Chişinăului, în ultimul pătrar de veac, inclusiv în materie de natură şi parcuri (numai dacă ne gîndim la reconfigurarea Parcului Catedralei, inclusiv cu reapariţia, în 1998, a Clopotniţei Catedralei Metropolitane, nu ni se va părea deloc puţin), ar trebui să devenim mai prudenţi, mai cumpătaţi şi mai asumaţi cu deciziile de a suprima sau translata monumente, busturi şi diverse plăci comemorative. Există, în cele din urmă, un dezechilibru cel puţin îngrijorător între fervoarea şi rapiditatea cu care am demolat monumentele epocii comunismului, şi lentoarea şi inapetenţa chiar cu care vremurile liberal-capitaliste se „avîntă” în edificarea unor noi monumente sau ansambluri monumentale. Consider că atunci cînd nu intenţionezi să pui ceva în loc, poate că e cazul să te abţii să aneantizezi ceea ce înaintaşii tăi au ridicat în timp, cu trudă şi în circumstanţe care devin ele însele istorie. Pentru cei care îşi asumă istoria cu discernămînt, competenţa şi raţiunea devin şi sunt trepte spre înţelegere şi cunoaştere, atitudine critică şi pozitivist-corozivă.

Am avut ocazia acum un an (martie-aprilie) să lucrez la Bişkek (Kîrgîzstan), oferindu-mi-se o rezidenţă de cercetare în acest sens, de către o organizaţie non-guvernamentală de acolo, pentru a reconstitui istoria, circumstanţele şi raţiunile apariţiei monumentului lui Mihail Vasilievici Frunze (1885-1925), mare om de stat sovietic, de stirpe basarebeană. Deşi vechiul nume al localităţii, Pişpek, a fost schimbat în Frunze, la scurtă vreme de la moartea comandantului, mai bine zis, în 1926, un monument public al lui Frunze s-a dezvelit în oraş de-abia în 1967, deşi ideea de a face un astfel de monument a „dospit” tocmai din 1932! (Reconstituirea arhivistică a acestei istorii se poate citi aici: http://www.art-initiatives.org/?p=10270 – textul este scris în rusă). Este istoria cu cea mai longevivă „gestaţie” de la idee la opera finită din cîte cunosc pînă în acest moment.

Iar legătura acestei evocări cu tema noastră este datorată faptului, că acel monument a fost realizat de sculptorul Lazăr Dubinovschi, acel autor ale cărui opere sunt cele mai vitregite de miopia posterităţii. La Chişinău multe dintre sculpturile sale au dispărut. Din fericire, în inima Asiei se conservă una din piesele lui cele mai valoroase. Mai e de spus, şi că la Istanbul există un monument al lui Frunze, în timp ce moldovenii dintre Prut şi Nistru nici nu vor să audă de acest nume…

Tocmai opera lui Dubinovschi a avut cel mai mult de suferit, îndeosebi după moartea artistului. Seria monumentelor sale de for public dispărute (mă refer doar la cele care se aflau în Chișinău), este una care să ne facă să roșim:

– Compoziția sculpturală ”Întîmpinarea zorilor/ În zori”(1960); se afla în parcul catedralei; a dispărut în perioada reamenajării și configurării parcului, la începutul anilor 90;

– Altorelieful ”Iscusința Moldovei” (finele anilor ’50), fost pe frontonul Teatrului Național; distrus la finele anilor ’80;

– Portretul funerar al Lilei Dubinovschi (1972), lucrat în bronz; se afla în cimitirul Central de pe strada Armenească. Furat de pe soclu după 1990;

– Bustul din marmoră roșie al scriitorului Maxim Gorky (1975-1976); a fost înălțat în preajma Sălii cu orgă; s-a demontat pentru a se face loc unui straniu monument al lui Eminescu, după 1996;

– Grupul sculptural Marx și Engels (1976), care era amplasat în fața fostului sediu al C.C.al PCUS; vandalizat și demontat în 1991;

– în 2010 s-a făcut mare vîlvă în spațiul public, pentru a se demonta monumentul Eroilor-comsomoliști (1959); atunci m-am implicat serios în campania publică de a menține opera sculpturală a lui Dubinovshi pe amplasamentul inițial, adresînd în acest sens și o ”Scrisoare deschisă” primarului general al Chișinăului. Ulterior, am avut o conversație cu domnul Dorin Chirtoacă.

Acum, se zvonește că pentru instalarea Monumentului Limbii Române se dorește demontarea Monumentului Eliberării… Astfel că au apărut gărzi patriotice pentru a-l proteja iar cîteva organizații ”patriotice” au desfășurat un protest public împotriva demolării.

Mă bucur nespus că din cele 21 de propuneri pentru monumentul Limbii Române, s-a ales proiectul cel mai bun, anume cel semnat de artistul american de origine română Vlad Basarab. Vlad Basarab este secondat în acest proiect de Andrei Ciubotaru. Dar, oricît de mult mi-ar putea plăcea propunerea plastică a lui Vlad Basarab, precum și alegerea adecvată, făcută de academicienii moldoveni, nu voi fi însă niciodată de acord cu demontarea operei lui Lazăr Dubinovschi. O potențialitate nu poate prevala nicicînd, dar nici covîrși prin importanță existența unei opere finite și deja consacrate public, începînd cu anul 1969, și mai ales că aparține unui artist de prim rang pentru acest spațiu cultural. Istoria însăși a avatarurilor acestui monument este un material prețios pentru scrierea unui roman, iar demontarea sau translatarea lui ne-ar reconfirma prezența, ca neam, în registrul nedemn al outsiderilor istoriei și a lumii civilizate.

Integrarea în spațiul public a acestui grup statuar ține de metabolismul orașului, este un patrimoniu cultural cîștigat în timp de către toți locuitorii metropolei, și nu ține – cred cu tărie acest lucru! – de bunul plac sau buna-dispoziție a unui pîlc de academicieni, să dispună de soarta lui. Vechiul monument trebuie să-și păstreze locul în care se află acum.

Acesta se află în Registrul monumentelor istorice, protejate de stat încă din anul 1993.

Bucureşti,

26-28 martie, 2014.

sursă imagine: newsmoldova.md

Despre autor

Vladimir Bulat

Vladimir Bulat - istoric de artă, specialist în domeniul patrimoniului cultural mobil, blogger, travelog, polemist, fost editor al revistei de artă contemporană ArtHoc (2000-2006), autor a 6 cărți cu caracter monografic și eseistic.

46 Comentarii

  • Lucrul ce ma deranjeaza cel mai mult, în aceasta situatie, este aroganta academiei de a crede ca este in drept sa dispuna, cum are chef de spatiul public adiacent, inclusiv monumentele. Adica nici tu public general, nici societate civila, nici dezbatere – vine Nicolae Dabija si zice ca trebuie demolata si alti zece nebuni is deacord cu el (inclusiv presedintele tarii).
    Eu oricum nu cred ca monumentul va fi demolat dar trebuie sa batem alarma. Asa ca sa participam la constructia discutiei despre spatii publice, memorie colectiva si istorie. Ca sa ne obisnuim si sa-i obisnuim si pe ceilalti cu ideea ca monumentele pot coexista fara probleme, ca memoria colectiva nu e povestea eroica, exclusiv alba ci si erorile, petele negre si ca am face bine sa ne invatam sa acceptam mai multe fete ale memoriei noastre istorice.
    Si-i adevarat, monumentul facut de Dubinovschi chiar arata bine. Spre deosebire de cel al deportatilor de langa gara. care are o idee grozava… Dar e facut prost de tot.

  • @Vitalie,
    multumesc!

    Ar mai fi de adaogat un aspect. Anume cel legat de insasi ideea „Monumentului Limbii Romane”. Care este semnificatia lui, menirea, ce vrea sa consemneze de fapt? Triumful limbii romane? Apoteoza acestei minunate limbi?
    Onest vorbind, sau cel putin asa inteleg eu lucrurile, pentru istorie si posteritate „Monumentul Eliberarii” are un rost major, consemneaza ceva concret, un episod din istorie, tragic si eroic in acelasi timp al acestui popor: infringerea hitlerismului! Si este absolut stupid sa nu recunosti o evidenta, la care au participat si moldovenii, si ucrainenii, si evreii, si bulgarii, si rusii, si gagauzii, si citi or mai fi fost…Cine are dreptul moral, astazi, ce instanta (partid, organizatie, tribunal, parlament???) sa arate cu degetul spre imaginea exclusiva a „ocupantului rus”, si sa spuna ca apologia acestui monument este data doar de puterea politica si totalitara, pe care URSS a exercitat-o pina in 1991. Caci atunci ar trebui pus la zidul infamiei Razboiul al II-lea mondial in complexitatea sa, si chiar insasi cei care au sustinut victoria?

  • Fraţilor, hai că sînt de acord cu voi, dar ca să introduc şi eu o fisă polemică, mă întreb şi vă întreb: ce am face dacă şi al treilea reich sau regimul Antonescu ar fi lăsat nişte monumente ale ostaşului român eliberator la Bălţi sau şi mai bine la Odesa? Asta dacă şi nemţii şi românii lui Antonescu ar fi avut timp şi bani să-i dea unui Dubinovschi ca să le construiască monumente. Cred că bălţenii sau odesiţii, odată izbăviţi de români şi nemţi, s-ar fi simţit îndrepătăţiţi să-şi cureţe spaţiul public de nişte spini în ochi şi nişte pietre pe suflet. Întrebarea este pînă unde un anumit atentat la spaţiul public simbolic (termen inventat ad hoc) poate fi legitim şi de unde nu. Probabil că în asemenea cazuri este nevoie să se facă un „plebiscit” periodic, dacă nu au jour le jour, ca să se decidă ce simboluri sînt considerate edificatoare şi care nu, pentru comunitate. În cazul Chişinăului, şi al disputelor sale simbolice din spaţiul public, ceea ce mi se pare aiurea în dorinţa unui grup de a demonta un monument, nu că elimină o operă de artă (care poate fi valoroasă în sine), ci că neglijează valoarea ei simbolică, împărtăşită de o bună jumătate din populaţia Chişinăului.
    Altceva e că odată ce asemenea monumente s-au construit în oraşul şi oraşele noastre înseamnă că ele o bună habă au făcut parte din viaţa noastră şi din viaţa urbei şi odată ce n-au deranjat în aparenţă pe nimeni la vremea lor, nici acum n-ar trebui să deranjeze pe nimeni. Raţionamentul ar fi valabil dacă am face abstracţie de contextul autoritar/ totalitar al epocii în care aceste monumente au fost ridicate.
    Concluzia mea este că de fiecare dată cînd se hotărăşte demontarea unui monument şi ridicarea altuia ar trebui să se facă o dezbatere publică şi eventual un plebiscit. Altfel, vom continua să dărîmăm şi să ridicăm „chipuri de lut”, fără nicio valoare estetică, simbolică sau alta. Şi fiecare monument demolat peste noapte, ar însemna, de fiecare dată, o surpare a propriei noastre comunităţi.

  • @Petru, chestiunea cu monumentele e intrinsec legata de chestiunea memoriei/memoriilor colective. Nu descopar america daca afirm ca nu am reusit sa ne clarificam cu trecutul si mostenirea sovietica. In parte pentru ca discutiile s-au purtat in doua registre ce se exclud reciproc: fie condamnam categoric fie idealizam categoric. In parte pentru ca memoriile acestui trecut sunt confuze, contradictorii si nu am cautat si deci nu am gasit o formula care sa le concilieze sau le introduca intr-o memorie mai mare si mai incluziva…
    Daca am gasi aceasta formula prbabil ne-ar fi mai usor sa gasim si un loc pentru monumentele din spatiul public…
    Altfel, monumentele pot coexista. La asm este monumentul eliberatorilor, la hotelul cosmos sta Kotovshi, la gara e monumentul deportatilor. Incap si nu se cearta.

    • Cu ceva vreme în urmă, se auzeau voci prin Chişinău care vituperau şi împotriva statuii ecvestre a lui G.I.Kotovschi! În sens, că se cerea demontarea monumentului!
      Şi eu sunt de părere că, în timp – iar un sfert de veac aproape, de cînd a picat comunismul – se modifică percepţia radicală asupra lucrurilor. E, pînă la urmă, un dat de natură psihologică: nu schimbăm trecutul, dacă-i demolăm idolii. Dacă privim istoria creştinismului, vedem că idolii celor de la începuturile sale, precum şi a celor de dinainte, tot aceeaşi au rămas: trufia, pizma, ranchiuna, invidia, bîrfa, lipsa de smerenie…Sunt scăderi general-umane! Aşa este şi cu monumentele, fac „frumos” unei epoci, şi devin „orori” ale altora. Totul depinde de perspectiva, erudiţia, ideologia şi bună-voinţa (sau lipsa acesteia) – cu care le privim.
      De acord, Petru, cu plebiscitul la care trebuie să apelăm de fiecare dată cînd luăm decizia de a monta sau demonta un monument de for public. Căci un monument este parte din „mecanismul” şi „metabolismul” unui oraş! Niciodată, nicio intervenţie chirurgicală nu se aplică înainte ca aparţinătorul unui bolnav să se pronunţe (în scris) asupra acestei operaţiuni! Acordul este o asumare asupra căreia nu există drept de apel! În cazul nostru, e prematur ca autorităţile (chiar şi preşedintele ţării!) să ia o decizie irevocabilă.

  • Superbă și instructivă această discuție între atâtea alesî pe sprânceană și distincte persoane! Mi-amintește de o poezie din folclorul mănăstiresc. „Horă călugărească” mi se pare se cheamă.

  • @Vladimir, crestinismul a distrus si el monumente ale „idolilor”… Anumite grupuri religioase si azi demoleaza monumente considerate a fi pagane (cazul statuilor lui Buddha distruse de talibani). Cum reactionam la astfel de acte? Aparam monumentele? Desigur, pentru ca e vorba aici si de o autonomie (fie si firava) a esteticului… Care ar trebui ferit de diferite lecturi politice, religioase, nationaliste etc…
    In privinta plebiscitului, noi avem, cum ar spune Renan, un plebiscit zilnic asupra comunismului si memoriei acestuia. Si rezultatul acestui plebiscit zilnic e in favoarea trecutului sovietic. Pentru ca guvernarile independente nu au reusit sa ofere macar acel standard de viata garantat cu chiu cu vai de reigmul sovietic, pentru ca toate guvernarile (comuniste si anticomuniste) au folosit practici sovietice: cenzura, interzicere, demolare… Pentru ca, sa zicem, n-am ajuns sa discutam trecutul acesta altfel decat prin idealizare sau condamnare vehementa… In fine, nu am trecut printr-un proces de regandire a acelui trecut, si nu l-au trecut nici politicienii (care s-au transferat fara probleme dintr-un regim in altul – N. Timofti e exemplar – judecator ce condamna disidenti, azi presedinte patriot), nici intelectualii (cu exceptia lui Andrei Lupan, eu nu am vazut o Mea Culpa la vreun varf intelectual, academician sau neacademician)..Cazul lui Nicolae Dabija e exemplar si el in acest caz…

    @Andrei Turcanu, nu stiu despre ce poezie e vorba, si nici Google nu ma ajuta cu foarte mult… Ne luminati?

    • @Vitalie! Desigur că a distrus idolii păgîni! Dar decizia lor era tare diferită de cea a demolatorilor laici. Nu jusfific profanatorii, nici demolatorii de niciun fel. Dar nuanța mea adusă în discuție, cînd am invocat istoria cteștinismului, era alta…decît cea pe care o accentuiezi tu. Mult mai interesantă în acest context mi se pare sugestia ta cu privire la neasumarea trecutului comunist, pentru și despre care avem DOAR opinii radicale, alergice, isterice și demolatoare…
      Din punct de vedere social însă, cum bine spui, nicio guvernare nu s-a ridicat măcar la nivelul minim al amurgul comunismului” … cînd o pîine costa 16 kop., un kil de salam bun era cam 3 ruble, iar vodka – 4 ruble și 12 kop. Cum ne e memoria atît de trează în cele ce e legat de burtă, și atît de opacă – cînd trebuie să ne analizăm conștiința, morala, responsabilitățile???

      @ Andrei Țurcanu, trebuie să recunosc, că sintagma îmi scapă și mie cu desăvîrșire…dar, aveam în intenție să tac. Ca peștele, de rușine că nu știu…Însă dacă văd că și alții au aceeași nedumerire, repet și eu precum papagalul: ce ați vrut să spuneți cu acea ”Horă călugărească”?!?

  • @ Vladimir, Vitalie si Petru
    Cu patru ani in urma am adus cateva argumente in sprijinul remodelarii spatiului public din orasul in care am crescut. Voi reposta aici unele dintre ele încercând să prezint lucrurile din perspectiva victimelor regimului totalitar, printre care se numara unii dintre strabunicii mei:

    1. Din păcate pentru multă lume, preocuparea pentru sensibilitatea foștilor comsomoliști este mai importantă decât grija pentru memoria victimelor regimului sovietic. Nu sunt un radical în privința asta, dar nu cred în povești de genul monumentele sovietice fac parte din memoria colectivă. Și memoriile deportaților, împușcaților și torturaților își au locul acolo, doar că de ei nu vorbeste nimeni pentru că ei au disparut fizic. Cele două memorii nu sunt compatibile. Nu poți să pui monumentul călăului alături de cel al victimei și să treci liniștit pe-alături. Seamănă cu o de-dublare a personalității. Imaginați-vă că cineva ar veni cu ideea de a instala un monument lui Adolf Hitler lângă Muzeul Holocaustului în Berlin. Mi se va spune păi știi dacă se mută monumentul, memoria colectivă a unor grupuri din Chișinău va fi ofensată. Întrebarea este de ce memoria colectivă a unor grupuri este mai importantă decât memoria colectivă a altor grupuri?

    2. Ce este această memorie colectivă? Cine are acces la ea? Cine trage linia între amnezie și memorie/comemorare colectivă? Mi se pare un concept frumos, la modă, dar prea vag pentru a fi servit drept argument. A cui este această memorie colectivă și ce treabă are memoria colectivă cu monumentele? Evident că în acest caz vorbim despre memoria colectivă formată sub îndrumarea violentă a regimului totalitar. Cu alte cuvinte memoria colectivă la care fac referință ante-vorbitorii este de fapt rezultatul propagandei/politicilor culturale sovietice. Trebui păstrată și prețuită memoria colectivă produsă de un regim totalitar sau trebuie rememorate evenimentele sterse din memorie de un regim totalitar?

    3. Nici argumentul „să decidă poporul” nu mi se pare unul solid. Atunci când au fost instalate monumentele, poporul nu a fost întrebat. De ce ar trebui întrebat acum? Este poporul un arbitru competent în ceea ce privește valoarea estetică a acestor monumente? Adică de când cetățeanul de rând se pricepe la artă? Mie nu îmi plac aceste monumente, nu le înțeleg mesajul, nici rolul, mi se par prea gri, dar accept posibilitatea că unii trec prin stări de catharsis la vederea statuii lui Kotovski. De ce si cum are loc acest lucru este greu să îmi explic, dar accept că operele de artă sunt percepute diferit.

    4. Nici argumentul că ar trebui să cinstim memoria sculptorului nu stă în picioare la o examinare minuțoasă. Dacă sculptorul urma indicațiile partidului, înseamnă că sculpturile lui reprezintă o mostră de propagandă. În URSS au existat numeroși sculptori care erau în opoziție cu regimul și care nu aveau ocazia să-și expună operele în spații publice. Poate că ei merită să fie cinstiți mai mult, decat sculptorii oficiali ai regimului?

    5. Spre final dacă tot este o platformă de discuții mă întreb cum ar fi reacționat victimele regimului sovietic, străbunici de-ai mei sau de-ai vostri dacă ar fi vazut astăzi aceste monumente ce glorifică tocmai pe cei care se fac vinovati de crimele respective? Probabil ca ar fi tacut, pentru ca asta era tactica de supravietuire a celor cu rude deportate sau condamnate de regim. Tacerea insa nu ajunge in memoria colectiva.

    • @IMB (Ion),

      mulțumesc pentru aceste principiale încercări de expozeu!
      În parte sunt de acord cu ele, în parte nu. Dar nu despre acceptări sau refuzuri este vorba aici. Personal, nici n-ar fi trebuit să-mi mai spun păsul, pentru că am făcut-o, cred, destul de explcit în articolul de bază, care a și prilejuit această – sper -utilă dezbatere! Și am vorbit din punctul de vedere al specialistului, al connaisseur-ului în problematica artei, a esteticii artei!

      Doresc doar un lucru să mai spun, mai bine zis să precizez un aspect de ordin istoric, cel provocat prin ideea din punctul 4, acela al ”artistului în opoziție” cu sistemul! Vreau să reamintesc aici că tot eu, în 1998, am organizat la Muzeul Național de artă al Moldovei (în sediul și astăzi zăvorît sub motiv de reabilitare! – al Casei Hertza) expoziția ”RUPTURA, devieri de la realismul socialist”, prin care arătam cum puteau, și cît li se îngăduia – artiștilor să fie ”altfel”, adică să rămînă artiști, și să supraviețuiască fără comenzi…Ei bine, NU SE PUTEA! Ori acceptai comenzi publice, de la stat desigur, și puteai în tihna unui atelier oferit de același stat să te dedai creației, visărilor și reveriilor autentice, ori întorceai spatele unor astfel de oferte, și adio TOATE – UAP, atelier, tabere de creație, călătorii de documentare, cărbuni de încălzit iarna, foi de călătorie prin CAER sau sanatorii, bani, pînă la urmă…Și Dubinovschi a avut de ales, dar și Mihail Grecu, dar și Gamburd, Cheptănaru, Cobizeva, Valentina Rusi-Ciobanu, Burea, Obuh, Igor Vieru ș.a alții. Probabil că lista e cam discutabilă, și totuși…Din cîte cunosc, doar Gamburd s-a sinucis, în 1954, în apogeul gloriei!

      ”Starea de catharsis” la vederea statuii lui Kotovski, despre care vorbești, de ce ar fi de altă intensitate, față de cea pe care o trăim în fața statuii lui Ștefan Cel Mare și Sfînt? Numai pentru că acea statuie este interbelică, și e a lui Plămădeală, sau pentru că o vedem pe toate bancnotele moldovenești???

      Fără să o mai lungesc, pot conchide spunînd că voi fi primul care să susțină orice inițiativă de rememorare, închinare sau cinstire a oricăror tipuri de victime ale comunismului, GULAG-ului, a deținuților politici din era bolșevic-comunistă etc., dacă aceste proiecte vor fi serioase, temeinic gîndite și elaborate, profesionist gestionate; sunt dispus să și particip la astfel de inițiative…cu toată competența pe care o am de la Dumnezeu. DAR, singura încercare în acest sens, monumentul deportaților din fața Gării Ferovoare din Chișinău, nu prea are date să-mi insufle mult entuziasm sau încîntare. Mea culpa, pentru a nu fi identificat pînă acum nimic care să se ridice la nivelul așteptărilor și a gradului de compexitate dorit!!! Poate, Memorialul din satul Mereni e un început bun! Dar știe cineva despre acesta? Iată, că sunt și lucruri discrete, care se întîmplă, și poate nu ar mai trebuit să mai fim doar posaci și cronic nemulțumiți…

        • @ IMB (Ion),

          mulțúmesc că mi-ai amintit de colecția asta de artă non-conformistă! În 1998 am participat, la Budapesta, la o mare întîlnire organizată de Soros Fundation, pe chestiunea artei non-conformiste din epoca sovietică! De fapt, chestiunea era limpede: cîțiva magnați americani au cumpărat piese de la ”răzvrătiții sistemului”, și s-au pomenit în situația în care trebuiau să afle, a fost sau nu o investiție bună!!! Au chemat lume multă și competentă, și cred că era un quantum de participare, așa am nimerit și eu…
          Concluzia era clară, se puneau bazele teoretice ale analizei artei, a gestului artistic în termeni de rentabilitate, investiție, randament etc. Hello, am intrat în epoca consumerismului sau mi se pare???

  • imi pare neoportună din 2 motive demolarea acestui monument:
    1. vom pierde un punct de reper în spațiu (specific organizării spațiale din acea perioadă) și istoric (la care să facem referință cînd va fi dată uitării experiența sovietică, fie cînd vor renaște tendințele de marginalizare a populației pe principii etnice în zona noastră)
    2. vom elibera un loc pentru un alt monument = o investiție proastă (mai bine ar deschide un institut al limbii române la Chișinău, ar lansa programe de studiu a limbii române pentru alolingvi (alogloți) în regiunile unde lipsesc profesori, ar traduce unele cărți în RO, etc.)

    constatări de ordin general:

    nu în ultimul rînd monumentele contribuie la formarea spațiului public, îl ocrotesc de invazia pieții imobiliare.. ultimul cuvînt rămîne să-l spună artistul/arhitectul în acest caz, oferind soluții artistice ce nu ar distruge integritatea și funcțiile unui spațiu public (nu l-ar muzeifica), ce nu l-ar face mai restrictiv, dar mai curînd i-ar accentua caracterul său de un spațiu care să fie folosit în comun, de toți membrii societății și în diferite feluri.

    nu ar trebui nimeni să împiedice oamenii fie să instaleze noi monumente, fie să le demoleze – pînă la urmă locuitorii unui oraș trebuie să decidă daca au nevoie de spațiu de joacă/sport/odihnă sau un spațiu simbolic, care să contribuie la formarea unei comunități (aici eu sînt deacord cu Petru) – în orice caz, e bine să se întîmple civilizat acest lucru.

    să nu uităm că și acest monument a înlocuit un alt monument care nu s-a păstrat:
    http://oldchisinau.com/buildings/monuments/index.php?id=37
    http://oldchisinau.com/buildings/monuments/index.php?id=64
    http://oldchisinau.com/buildings/monuments/index.php?id=82

    • @usv,
      o mică rectificare, ce ține de acuratețea prezentării istoriei acestui monument!
      Întradevăr, lui Dubinovschi îi datorăm doar figurile acelea două, care populează soclul. Acesta din urmă – din beton masiv – este conservat din prima variantă a monumentului, cu soldatul sovietic…care privea însă spre actualul Bd. Gagarin.
      Nu știm însă, a cui a fost ideea de direcționa privirea personajelor spre noua axă a orașului – Bd. Lenin atunci, Ștefan cel Mare și Sfînt – actualmente.

  • @Ion, comentariile tale sunt pertinente si valide. Nu cred insa ca pot formula un raspuns/o solutie unica si ma tem ca ea nici nu exista in general. Pentru ca e vorba de dileme in care optiunea „cea mai buna” nu e intotdeauna evidenta. Pe rand:
    1, Zici „Cele două memorii nu sunt compatibile. Nu poți să pui monumentul călăului alături de cel al victimei și să treci liniștit pe-alături. ” Si ai dreptate. Mai jos pomenesti Hitler si Holocaustul. Iar ai dreptate. Dar tocmai de aici si incepe partea lunecoasa.
    Am fost la Roma, am vazut Columna lui Traian. Si monumentele imparatilor romani. Si Coliseum-ul e aproape. Dacii sunt victime ca au fost invadati. Demolam monumentele imparatilor romani? La fel, Coliseum-ul nu e un Hyde Park pentru gladiatori ci locul unde acestia s-au omorat de dragul patricienilor si unde, zice-se, au pierit si o multime de crestini. Inca un motiv sa demolam statuile imparatilor…Si mai incoace, spre noi: crestinismul se face vinovat in mod direct de alimentarea antisemitismului (vorbesc de contextul moldo-roman). Un sentiment si retorici crestine au motivat pogromurile din 1903 si genocidul evreilor din 1941-1943 (si chiar in 2009 preotul Cibric facea declaratii antisemite in centrul orasului)…Interzicem icoanele ca fiind „monumente ale calailor”? Ma tem ca nu e o solutie si nu prea multi vor fi de acord cu ea…
    E un fel de capcana a logicii „sau…sau”… Eu as porni pe alta. „Si…si”… Adica, in loc sa demolam toate monumentele „incomode” am putea sa avem grija ca si victimele sa fie reprezentate, sa se auda si vocea lor.
    Eu nu cred ca monumentele sunt campul in care putem rezolva dileme istorice sau decide asupra semnificatiilor unor evenimente. Monumentele sunt mai degraba reflectiile politicilor istorice decat creatoare de politici istorice…
    De aia sugeram mai sus ca lupta cu monumentele comuniste e hazlie si neputincioasa din moment ce nu exista nici un fel de lupta cu practicile si apucaturile comuniste, din moment ce nu am facut nici un pas spre un consensus public asupra comunismului…Au fost incercari – comunistii au slavit acest trecut, Ghimpu a incercat sa faca o comisie ce urma sa condamne comunismul…N-a iesit nimic… Vezi si soarta retrocedarilor averilor celor deportati/condamnati/persecutati de regimul sovietic- nici una in guvernarile succesive. Si asta ar fi problemele, nu monumentul eroilor…(eu cred ca strabuneii nostri ar fi multumiti de un monument dar ar fi cel mai multumiti daca ar avea un monument, o condamnare a practicilor carora ei le-au fost victime, scuze de la autoritatile statului si actiunile corespunzatoare de compensare. avem deocamdata doar monumentul)
    Eu mai vad o problema – politizarea excesiva a spatiului public in termeni de monumente. Monumentele ce le avem sunt in proportie de 70-80 % monumente politice: capetenii, evenimente. Si ele nu-s „mediate” in nici un fel. Nu avem un fel de „clasa medie de monumente” ce ar cinsti si fapte ordinare asa incat crucea sta alaturi de Lenin, si Kotovski de monumentul deportatilor. Lipsesc monumentele obisnuite – ale donatorilor de sange, pompierilor, baiatul ce se urineaza la Bruxelles, Guguta etc… Ca sa mai descarce politic spatiul public…
    2. Memoria colectiva e un travaliu, o munca zilnica. Si nu e usor nicaieri. Vezi polemicile franceze despre epoca Vichy. Am zis mai sus de Comisia Ghimpu. Putea fi un prilej de discutie nationala. Daca facea investigatii ca lumea. Daca facea o sedinta publica cu puternica incarcatura simbolica. Nu a fost.
    3. Despre popor. Acesta nu a fost intrebat de multe lucruri. Pentru ca traiam in alte vremuri. In care nu intrebam poporul. De aia acum cica avem democratie (cand vrem sa intrebam poporul) si in alte vremuri nu aveam democratie (ca nu-l intrebam). E greu sa ma gandesc la o formula exacta care ar stabili cum si cand intrebam poporul. Nu cred ca poporul ar avea interes sa discute orice monument ce apare in Chisinau – vreti de exemplu bustul lui Gellu Naum sau soldatul Sveik (eu le-as dori pe ambele). Dar in privinta monumentelor sovietice, pentru ca e vorba de o problema foarte sensibila, poporul ar trebui consultat.

  • Nu ma pot abtine sa dau un pasaj dintrun scriitor favorit (tare la tema mi se pare):
    „”Vrei să recunosc, Fedea? Lângă satul în care m-am născut, în câmpie, se înălța o movilă. Iar în vârful ei o cruce de piatră. În anii 20 tineretul komsomolist din satul nostru s-a adunat, într-o zi, au legat o frânghie de capătul de sus al crucii și au dat-o jos. Unde-o fi acum, nu mai știu. Și eu am participat – chiar m-am mândrit cu asta, o bucată de viață. Dar acum am citit ceva cărți și am aflat niște lucruri noi: Batâi (notă: han mongol care a cucerit Rusia între 1237-1240) a trecut prin acele locuri cu tătarii săi. Iar în movila aia erau oase rusești. Ale apărătorilor noștri. Crucea, Fedea, avea sensul ei să stea acolo. Acum vezi cu ce m-am mândrit eu toată viața?” (fragment din romanul lui Vladimir Dudințev ”Hainele albe”, din câte știu netradus încă în română, deși ar fi meritat cu prisosință).”

    Si aici e si o polemica mai veche despre monumente , spatii publice si memorii…

    http://www.spranceana.com/2009/09/21/luptand-cu-mortii/

    Cam tot acolo suntem.

  • @ Vitalie
    Inainte de toate o precizare: nu spun ca monumentele trebuie demolate/vandalizate, ci pur si simplu ca trebuie mutate intr-un parc special.

    1) In privinta colizeului am observat ca un comentator pe Unimedia imi lasase un comentariu asemanator acum patru ani. Analogia neobisnuita pe care o trasezi intre monumentele regimului sovietic si statuile imperiului roman este buna pana la un punct, in sensul ca intr-adevar ambele regimuri au fost catalogate de diversi istorici drept imperii. Ceea ce ai vazut la Roma sunt statuile invingatorilor la fel ca monumentele sovietice din Chisinau. S-ar putea ca dacii sa nu fi fost de acord cu constructia acestor monumente si sa fi dorit demolarea lor, mai ales ca la constructia Columnei au fost folositi sclavi daci. Pun pariu ca la instalarea celor din Chisinau tot localnicii au pus osul la treaba. Doar ca nimeni nu i-a intrebat pe daci daca sunt sau nu sunt de acord sa fie sclavi sau daca sunt de acord sa le construiasca invingatorilor un monument. Poate ca unii dintre ei au protestat, sau poate ca au sabotat constructia acestora sau poate ca nici nu au inteles ce construiesc – nu stim, pentru ca istoricii romani ignora invinsii.

    Pe masura ce orasul se moderniza, discutii despre vestigiile romane si cum ar trebui sa se incadreze ele in peisajul urban pare ca au aparut si la Roma. Spre exemplu, regimul totalitar al lui Mussolini a pus in evidenta monumentele imperiale pre-crestine si a preamarit mostenirea imperiala, totul bineinteles in scopuri propagandistice si pentru a inspira mandrie/patriotism italienilor. La fel sunt folosite si monumentele sovietice de catre cei cu nostalgii dupa URSS.

    Totusi cred ca ar fi mai util poate sa identificam regimuri comparabile cu cel sovietic, adica regimuri totalitare din sec. XX si nu imperii de mult apuse pentru a vedea cum s-a procedat cu monumentele vechiului regim.

    2) Despre logica „si … si …”: da Vitalie, sunt de acord ca a impaca pe toata lumea este un scop nobil in sine, n-am nimic impotriva, de fapt acum in Chisinau co-exista modestul monument al deportatilor cu Memorialul si alte monumente sovietice enorme, care domina peisajul urban.

    Problema este ca logica „si … si …” de care vorbesti poate deveni periculoasa atunci cand discutam despre crime. Daca acceptam ca au fost comise crime, si daca acceptam ca oameni nevinovati au fost executati de catre alti oameni care reprezentau regimul sovietic, cred ca nu este nimic iesit din comun daca admitem ca monumentele sovietice din Chisinau glorifica regimul sovietic, adica acel regim care a executat pe unii dintre apropiatii nostri. Aceste crime raman crimele regimului oricat nu am discuta alte aspecte ale istoriei sovietice.

    3) „Dar in privinta monumentelor sovietice, pentru ca e vorba de o problema foarte sensibila, poporul ar trebui consultat”. De fapt, Fedea este consultat periodic in cadrul alegerilor. :))

  • @Ion, am oferit si alt exemplu, mai recent decat Coliseul: icoanele, bisericile crestine si antisemitismul. Cum facem aici? Demolam niste biserici? Au facut-o sovieticii si e unul din motivele pentru care-i condamnam. Cum procedam atunci? Solutia gasita mi se pare buna: condamnam si pedepsim orice manifestare de antisemitism, si golim astfel, cel putin la nivel formal, crestinismul de antisemitism…
    Cred ca aceeasi abordare complexa (condamnam practicile, tinem cont de valoarea istorica si estetica a monumentului, studiem trecutul, cautam linii de consens) ar trebui si in cazul monumentelor sovietice (mai ales ca o avem deja in cazul celor imperiale rusesti – cine s-ar incumeta sa argumenteze demolarea Arcului de Triumf din motivul ca a fost construit pentru a celelbra victoriile Imperiului Rus asupra celui Otoman, ce au avut consecinta directa anexarea Basarabiei?).
    Mai e un moment – monumentul nu e a lui Lenin, Stalin sau Jukov. E monumentul Ivanilor, Ionilor si altor cetateni sovietici de rand care si-au jertfit vietile. E un lucru care trebuie sa-l avem in minte. Lenin sa stea la Moldexpo. Acolo ii e locul sau,
    Fara indoiala ca trebuie sa construim si monumente ale victimelor, sa evitam sa celebram orbeste regimul sovietic (sa-l idealizam sau sa-l golim de practicile totalitare). Dar aici e nevoie de consecventa… De cercetari istorice, de politici culturale si reparatorii, de discutii etc… Alte solutii nu-s…

  • @ Vitalie
    spuneai ca poporul tre sa decida, daca poporul aproba la referendum demolarea monumentului, atunci poftim demoleaza.

    Pe mine ma intereseaza in ce conditii crezi ca este justificata mutarea sau demolarea unui monument?

  • Ion, eu sunt in general de partea nedemolarii… Dar ar trebui sa democratizam si procesul de constructie a monumentelor asa incat sa includem vocea „poporului” si acolo.
    Adevarul trist e ca nu stiu care ar fi linia de hotar intre: monumente sensibile si monumente neimportante… (de exemplu aproape in fiecare saptamana in Chisinau se demoleaza cate un monument de arhitectura, in temei case de locuit sau alte cladiri care urmeaza a fi reconstruite ca hoteluri sau spatii comerciale etc Aici autoritatile se declara neputincioase dar se arata gasa sa demoleze monumente ce nu le convin din punct de vedere ideologic).

  • Mie mi se pare ca problema adevarata nu sant monumentele, ci oamenii. In alte tari post-totalitare s-au luat masuri pentru a exclude din instituțiile publice pe acele persoane care au lucrat pentru (sau au colaborat cu) regim. La noi apar periodic liste cu nume mari care chipurile au colaborat, dar pana la urma totul arata ca o farsa, un mit urban care circula prin internet. Imi amintesc ca a fost intrebat odata si Patriarhul despre preotii care au colaborat, si raspunsul lui nu mi s-a parut satisfacator.

    In lipsa unor asemenea raspunsuri se gaseste un tap ispasitor care sa ia asupra-i pacatele si crimele colaborationistilor – monumentele. Daca argumentul principal in favoarea demolarii sant sentimentele fostilor deportati, atunci dupa parerea mea ele ar fi servite mult mai bine prin initierea unui proces de lustratie.

    In procesul denazzificarii Germaniei si Austriei, este adevarat, au fost distruse simbolurile nazziste, dar asta nu a fost partea cea mai importanta a procesului. In spatiul post-sovietic, in lipsa unei condamnari explicite a comunismului, cu scoaterea partidului respectiv in afara legii, judecarea si pedepsirea fostilor colaborationisti – lupta cu monumentele nu are nici un sens.

    • @ lupulsur,

      excelent punctat!
      Demult m-am gândit la aspectul strict uman al chestiunii! A chestiunii pe care o dezbatem aici, iată, de o sptămînă. În ce măsură putem condamna/judeca/lustra comunismul cînd un proces al comunismului nici la orizont nu se prevede, darămite, să tragă cineva, vreodată, pe undeva, cîndva, la răspundere. Desigur, ţările de expresie germană au recurs la soluţii drastice, indiscutabile! S-a ajuns şi la excese (de pildă prin tragerea la răspundere a celor care pune sub semnul dubiului chestiunea Holocaustului!), dar nazismul a fost condamnat definitiv! Fără drept de apel.
      Comunismul nu este însă condamnat, şi atunci pasiunea mulţimilor se revarsă asupra simbolurilor, semnelor, monumentelor care au avut legătură cu acea epocă…
      Dar mă întreb aici, căci e tot un loc potrivit: cine va trage la răspundere decizia turcilor de a decima peste un milion de armeni? Sau cînd se va auzi despre un proces asupra khmerilor roşii? Sau cine va condamna masacrele în massă din Indonezia, din anii 1965-1968??? Sau chiar pe călăii din puşcăriile comuniste, care ne rîd şi azi în faţă, luînd pensii babane, preferenţiale (cel puţin situaţia e valabilă pentru lumea românească, care chipurile a condamnat comunismul). Lumea civilizată e părtaşa acestor autodafeuri, şi preferă, probabil, să nu discute despre ele…Dar încurajează, însă „tabula rasa” în privinţa monumentelor, a simbolurilor, a lucrurilor pînă la urmă, şi la scară largă – neimportante!!! Or, lumea de azi evită acţiunile cu o miză cu adevărat profundă, discuţia despre comunism în general este lăsată la voia pasiunilor, memorialiştilor, a victimelor la coada urmei! Se discută, se dezbate, dar acţiuni juridice nu se întreprind…
      Se ştie însă, că cei răposaţi nu se mai pot ruga pentru sufletelor lor…ci este în puterea celor rămaşi aici, pe pămînt, să le facă o mai bună aşezare a acestora. Cînd va fi scos în afara oricăror cadre legale şi juridice, în afara oricăror norme şi sisteme de privilegii, de-abia atunci comunismul va ţine de trecut… Cînd slujitorii comunismului, care mai sunt printre noi, nu vor mai pretinde de la bugetul ţării o retribuţie bănească viageră?

      • Multumesc, Vladimir,
        Aspectul uman al chestiunii ar putea fi formulat ca Ищем не где потеряли, а там где светло. Proces nu doar inutil, dar și contraproductiv – daca idea este lupta cu comunismul prin negarea simbolurilor sale. Contraproductiv, pentru ca este un raspuns slab, care va genera insa multa agresiune din partea vorbitorilor de rusa, ii va consolida in indeile lor reactionare, lucru care s-ar putea solda cu cateva victorii simbolice pentru ei. Eu nu sant adeptul actiunilor de ațâțare a spiritelor atunci când nu ai puterea să întreprinzi ceva cu adevărat serios, iar demolarea unui monument este echivalentul umblatului cu un băț la nările unui câine rău.

        Cât dspre intrebarea despre armenii decimati de turci și restul exemplelor, justitia se va face doar in cazul in care vor aparea resurse care sa poata finanta infaptuirea ei dar si o conjunctura favorabila. Evreii au reusit pentru ca a fost o conjuctura istorica, dar banuiesc, si pentru ca au avut la dispozitie mijloacele… ca să construiesti un muzeu al Holocaustului ai nevoie si de finantari.

        Banuiesc ca cei cu idea de a demola monumentul din fata ASM din lipsa de resurse pentru a construi alte simboluri, au decis sa mearga pe varianta дешево и сердито.

        • Pînă la urmă, chestiunea moralei şi a memoriei ţine de finanţări, de resurse de lobby, şi de cît de profitabilă e miza?!

          Academicienii noştri mă mir că nu au folosit varianta de care vorbeşti – дешево и сердито – pentru a scoate de pe acel soclu doar figurile, şi să pună peste ce le place lor mai mult!!! Adică, Badea Mor, Mioriţa, Făt-Frumos, barza cu strugurele-n cioc, sticla de cognac din Transnistria)))

          • Inclusiv… Muzeul Holocaustului din SUA a costat $78 milioane, din care 35 au fost colectate din donati private… A inceput constructia unui muzeu similar dedicat genocidului armenilor. Iata cine a contribuit, potrivit wikipedia:
            Armenian American philanthropist Gerard Cafesjian and the Cafesjian Family Foundation (CFF) – 14.4 million in funds and properties.
            Anoush Mathevosian – $3.5 million
            Hirair Hovnanian – $1.5 million

            Deci exista o diaspora bogata care contribuie la asemenea proiecte. Exista si la noi oameni bogati, si chiar ei la cate ceva contribuie, merg pe la tot felul de institutii cu cadouri. Nu sant insa implicati in asemenea proiecte si-i pacat. Dar din nou, ca sa-i implici, trebuie sa ai un cadru mai larg, si un consens puternic cel putin la nivelul unei parti importante a societatii. Si acest consens trebuie creat.

            Deci asta numesc eu deshevo i serdito – se face relativ repede si cumva pe negandite. Dar e doar o comparatie, depinde de cadrul de referinta si bineinteles putea fi si mai deshevo si mai serdito. De exmplu, puteau vopsi monumentul, ca protagonistii sa fie in haine nationale de Badea Mior. 🙂 Chestie de imaginatie…

  • semnalez si un articol al lui Mircea Ciobanu din Jurnal de Chisinau, tot la aceasta tema…dl Ciobanu vrea un fel de spatiu public lipsit de ideologie (ceea ce e imposibil)… poate doar in locurile nelocuite…in Sahara sau in tundra… pentru ca logicile ideologice (religioase, culturale, politice) aranjeaza spatiul, atat cel public cat si cel privat, in orice societate umana,

    http://www.jc.md/a-politice-monumente-sovietice-si-televiziuni-rusesti/a

      • s-a incins un fel de polemica pe facebook. Reiau aici argumentul meu: acest peisaj „idilic” al unui spatiu public neideologic exista doar in Sahara sau in tundra… acolo spatiul public e lipsit de ideologie..pentru ca in restul situatiilor e ideologizat… asa ca alegerea (in cazul monumentelor din spatiul public) e intotdeauna intre ideologii

        • Oamenii cand nu vor /se tem sa ia o pozitie, vorbesc de neutralitate. Guvernul tehnocrat se inscrie in acelasi framework. Cum poate actul guvernarii sa fie apolitic? La fel si aici. In monumentul discutat se vede un simbol, dar se neaga ca el ar deranja pentru a nu asmuti rusii. Zadarnica incercare, pentru ca ei oricum vor reactiona bolnavicios, mai ales ca au existat atatea precedente cu monumente demolate sau mutate, care s-au transformat in razboaie ideologice.

          • @lupulsur,

            mie mi se rupe de ruşi, şi de oricine ar fi vocal & agresiv! Nu naţionalitatea, etnia, culoarea pielii, sau culoarea politică e problema.Problema mea este una simplă, de apărător al unui artist. De pe poziţia profesionistului. E vorba de un artist important, poate cel mai preţios pe care l-a dat pămîntul Basarabiei. Este întruchiparea modernităţii în tot ce a făcut, şi ca gest artistic, şi ca implicare ideologică, şi ca „inserare” în sistem. Să nu uităm, evreii au fost mereu „loiali” sistemelor, şi celor totalitare, precum şi celor democratice. În acestea din urmă ei nu mai erau victime…

            Sculptura lui Dubinovschi TREBUIE să devină o bîrnă în ochii posterităţii, a celor care sunt mici acum, şi vor veni de aci încolo pe pământ, ca să înţeleagă cum a fost acel sistem, în care el a lucrat şi l-a întruchipat cu vîrf de măsură. Interpretările pot fi multiple. E mult mai mult decît toate cărţile care s-au scris despre comunism, şi se vor mai scrie, poate, de aici încolo! Să mă contrazică oricine are argumente tari în faţa unei astfel de perspective, pe care tocmai am propus-o.
            De-abia aştept să combatem…

  • Imi pare bine că acest site a găzduit o discuție atît de utilă și calificată.
    Din motive tehnice, voi da o replică scurtă lui Vitalie, anume în legătură cu comisia „Ghimpu” (de studiere a comunismului). Exista citeva chestii bune care s-au facut in urma acestei comisii. In primul rind s-a deschis accesul la arhivele SISului, cel putin pentru perioada stalinista. Pina acum accesul cercetatorilor in aceasta arhiva era extrem de limitat. Acum o parte mare a dosarelor au fost mutate in arhiva nationala. Citeva volume de documente au fost pubicate, de Varta, Tasca, Casu, Sarov, pentru diverse perioade. Au fost publicate mai multe articole si un volum colectiv (Fara termen de prescriptie) si niste monografii individuale. Nu s-a facut nicio revelatie, dar pentru ca cercetatorii au muncit destul de mult pina acum in arhive (inclusiv a SIS-ului). Comisa a fost creata pentru a condamna public crimele comunismului. Si o declaratie a fost formulata in parlament, dar nu a avut sonoritatea asteptata. E adevarat ca a fost prost organizat – sau chiar deloc – o discutie publica a „concluziilor” raportului, dar asta si pentru ca nu a existat un consens in sinul comisiei.
    Acum un an si ceva am fost intrebati de Curtea Constitutionala la diverse catedre de istorie daca consideram pertinent sa se condamne simbolurile comuniste (intre altele) si de ce. Am desfasurat cu colegii un argument amplu, in care am explicat ca este simplist si tendentios sa compari comunismul cu nazismul si este putin neserios sa pui sub acelasi cintar anii 1930 si anii 1980 in URSS. Si atunci ne intrebam ce condamnam? Pentru mine e evident. Condamnam crimele si eventual practicile de guvernare autoritare si criminale. Dar nu un ”regim” in care parintii nostri au lucrat, trait, s-au socializat, iar multi s-au simtit mult mai bine decit se simt acum. Bun, poate revin la subiect mai desfasurat. In orice caz, nu m-as grabi sa condamn totul in bloc, si sa arunc apa din lighean cu tot cu copil. Poate ne apucam sa darimam si spitale, si sanatorii, si uzine, de rind cu oamenii care au lucrat si au beneficiat de aceste asezaminte? E un argument ad absurdum, doar pentru a va invita sa judecam mai nuantat. Nu prea am construit dupa 1990, de asta ar trebui sa ne ocupam.
    Numai bine.

    • Petru, nu era un repros ci doar o simpla constatare. Comisia a realizat excelent partea de documentare si nu i se prea poate reprosa ceva in privinta asta…Dar ceilalti pasi nu au fost facuti asa incat studiile istoriciilor sa fie traduse in politici… Pentru ca la sfarsit a iesit ca unicul interes al partidelor de la guvernare pentru trecutul comunist era legat de interzicerea in scopuri electorale a simbolurilor comuniste. Celelalte – lustratie, politici de recompensare, retrocedare nici nu au intrat in calcul.
      Rezultatul final a fost ca in loc studiul istoric sa inspire niste politici a fost invers: interesul politic a murdarit si compromis studiul istoric.

    • Comisa a fost creata pentru a condamna public crimele comunismului.

      Cind va fi creata o „comisie” pentru condamnarea „plahotnikismuluic”,filatismului”,gimpismului”?
      si in regim de urgenta o comisie care sa se ocupe de problema „calcatului pe grebla la moldoveni(romani” si
      o comisie care sa se ocupe de: „alegerea raului,din mai putin rau”!
      Italia,care dupa primul razboi mondial era pe cale de destramare cu ajutorul „licuricilor Kominternisti” si datorita ideii „fasciste” ce simbolizeaz unitate,de la fascio-manunchi de crengi,si ideia national-socialista,ce a salvat Germania de la revenirea ei la landuri-state.Aceste doua state care au trecut prin regimuri totalitare,si au fost invinse in cel mai crincen razboi al umanitatii,au esit invingatoare,prin oferirea cetatenilor un mod de viata decent si civilizat.Mai mult,aceste state invinuite pe la toate colturile de „licurici” si elibiratori,le achita despagubiri primilor si azil pentru trai si locuri de munca bine platite,pentru „reprezentantii elibiratorilor”
      Istoria nu e o Domnisoara care e pe placul „politicenilor corupti”,Istoria este o batrina Doamna cu milioane de riduri pe fata,si nu place la politicieni.Culoarea nu renteaz.

      • @ Monte Cristo!

        Perfect de acord cu opiniile expuse, chiar dacă tardiv, sub discuția pe care am avut acum mai bine de un an! Ca dovadă, că discuția aceea a fost pasionantă, necesară.
        Cum la fel sunt de părere că nicio comisie, subcomisie sau altă întrunire nu va da pîine și bună-stare poporului în numele căruia acestea se constituie.
        Moldova nu va scăpa niciodată de morbul demagogiei – pînă nu va scăpa de doctrinele comuniste infiltrate în creierii noștri. Ne luptăm să gîndim altfel, să fim eficienți, constructivi, dar reușim doar arareori…Și apropos de „fum mult pentru nimic”, și pentru „călcatul pe greblă”, cîtă zarvă s-a făcut acum ceva vreme, legată de Monumentul Limbii Române, și unde este el? Limba Română nu trebuie trasă-n monumente, și celebrată-n sărbători, ea trebuie trăită, real, vorbită corect, iar o limbă nu poate fi firească și frumoasă, dacă gîndirea este defectuoasă… Cu asta cum facem, „conte” Monte Cristo???

  • @lupulsur,

    demult am scris că, dacă faimoasa statuie a lui Marx cu Engels, lucrată de nu mai puțin faimosul Dubinovschy, ar fi suferit o mică ”operație estetică”, după 1990, substituindu-se chipurile celor doi gînditori ai secolului al XIX-lea, cu fizionomiile lui Eminescu și Creangă, de-o pildă, acea statuie ar fi fost și astăzi în fața fostului sediul al CC al pcus al URSS! Da, da – ar fi fost chestie imaginație! Dar moldovenii nu excelat niciodată în problematica asta…

    Clădirea aceea însă, în formă de carte, a fost și ea scena unor evenimente dramatice în aprlie 2009! Să fi avut în cap atunci, cineva, să se răfuiască și cu arhitectura comunismului tîrziu?! iată, o dilemă!

    • Vasile, cred a ne apucam sa traducem articolul lui Копосов pentru pzf…Pentru ca Ina Supac e parte a acestei miscari Lumea fara fascism, pentru ca „fascismul” si „amenintarea fascista” sunt sintagme folosite des in luptele politice din Chisinau.

  • @ Vasile,
    excelent studiul lui Николай Копосов pe problematica unei necesare legislaţii cu privire la punerea la adăpost a memorie, istoriei! Atunci, orice tip de agresivitate, vandalism sau aţîţare la distrugeri sau ură etnică şi de orice fel (cum a făcut-o „acad” Nicolae Dabija!) ar deveni amendabilă! Dacă nu chiar expediabilă în zona urmăririi penale.
    Pînă atunci – orice e permis, posibil & mai ales urechismul…

  • Vladimir,
    Mie imi vine greu sa separ arta de ideologie. Cred ca fiecare artist isi gaseste si isi cauta echilibrul propriu, de la implicare activa pana la o retragere totala in turnul de fildes. Ultimii cu siguranta mi-s mai antipatici decat primii, eu admit ca un artist genial este in primul rand o fiinta sociala si arta lui este intotdeauna un statement. Ei, ca si marii ganditori, isi au locul lor in istorie, si meritele lor la formarea unui discurs – inovator, sau relevant pentru epoca lor.
    Ca acest monument sa dilueze valoarea sa ideologica si sa ramana doar unul cu valoare istorica, in Chisinau trebuie create opere noi. Eu personal as vrea sa vad opere de arta moderne, cum este de exemplu asta http://drjohnejones.com/Spain%20Web%20Page%202010/JJ%20Spain%20(216).JPG
    sau
    http://farm4.static.flickr.com/3046/3072025051_b62c5b05d2.jpg
    sau
    http://mikedempsey.typepad.com/.a/6a00e5532538c48833010535786576970c-320wi
    In prezent orasul arata sovietic, pentru ca avem doar ceea ce ne-a ramas de la sovietici. Acest lucru trebuie, desigur schimbat.

  • De acord, Chișinău are nevoie de monumente de o astfel de factură, ca cele pe care le-ai adus ca exemplificare! Dar, unde e mediul care să le genereze, și magnații care să le finanțeze??? Specialiștii care să le susțină, sau să le pună sub semnul întrebării?
    Presupun că Monumentlul Depărtărilor satliniste, din fața gării feroviare din Chișinău îl cunoști? Acesta cum ți se pare? A provocat el discuții, dezbateri, accepturi sau refuzuri?

  • Ряд европейских государств – прежде всего, Англия и Скандинавские страны – отказываются принимать мемориальные законы, поскольку видят в этом ограничение свободы слова. Для борьбы с нацизмом, утверждают они, достаточно существующего антирасистского законодательства. Нет мемориальных законов и в США, где Первая поправка к Конституции запрещает Конгрессу принимать законы, ограничивающие свободу слова.

    Lume de o Calitate innalta,nu „papagali” ce ciripesc la ordinul celor (ne)holocastizati!

Lasa un comentariu