ARTICOLE
Turcia a blocat  rețeaua de microblogging Twitter. Între timp, Google a suspendat pe 18 martie, pentru cîteva ore, contul pe Youtube al postului de televiziune Russia Today (RT).
Memento: internetul nu mai e liber. (VS)

Despre cum a fost „cedată” Crimeea Ucrainei de către Rusia în 1954: „The Transfer of Crimea from Soviet Russia to Soviet Ukraine, 1954”, de Mark Kramer (cercetător la Harvard). Potrivit cercetătorului american, cedarea Crimeii Ucrainei a fost decisă ca o acţiune strategică de „colonizare” a republicii ucrainene cu populaţie rusească pentru a spori controlul asupra acestei republici „surori” (Crimeea era populată în 1954 în proporţie de 75% de etnici ruşi şi de 25% de ucraineni; acest tablou etnic a fost obţinut în urma unei epurări etnice orchestrate de Stalin în 1944, după care tătarii, dar şi armenii, bulgarii etc. au fost deportaţi din peninsulă). Dosarul Crimeii – de fapt, în joc se afla Ucraina – i-a servit de asemenea lui Hruşciov pentru a-şi impune autoritatea faţă de ceilalţi pretendenţi (în principal Gheorghii Malenkov) la funcţia de nr. 1 în statul sovietic şi totodată pentru a cuceri simpatia elitelor ucrainene. (PN)

William Totok, ne comunică la Radio Europa Liberă, că „Fostul comisar european pentru extindere Günter Verheugen a declarat într-un interviu acordat postului naţional de radio Deutschlandfunk, că Uniunea Europeană ar fi putut evita situaţia critică actuală dacă ar fi oferit Ucrainei o perspectivă reală de aderare la UE. În acelaşi interviu, Verheugen afirmă că actualul guvern de tranziţie de la Kiev nu este legitim iar guvernele occidentale, care l-au recunoscut, au încălcat un tabu, permiţînd partidului radical de dreapta „Svoboda” să devină membru al executivului.”

O antropologă americană, Jennifer J. Carroll, contrazice percepţia intens vehiculată în Rusia, dar şi de mai mulţi savanţi şi jurnalişti occidentali, potrivit căreia revoltele din Maidan au fost controlate de un grup bine organizat de oameni de extremă dreapta, ultraconservatori şi naţionalişti. Potrivit cercetătoarei, această percepţie ar fi complet ruptă din context, un context în care simbolurile naţionaliste trebuie citite ca o manifestare a unei unităţi naţionale jinduite, nu ca o negare a celuilalt. (PN)

Florin Poenaru, despre „Originile istorice ale anti-rusismului românesc”: “(…) putem spune într-adevăr că România încă de la apariția sa a fost anti-rusească și europeană, subliniind totuși caracterul imperial al acestei construcții. Altfel spus, tocmai subordonarea formării statului național unui context imperial pe care nu-l putea controla sau influența, ci doar în cel mai bun caz specula, a marcat apoi într-un mod esențial traiectoria ulterioară a statului român. Trei mi se pare a fi cele mai importante elemente: 1) Statul național român s-a format în urma intereselor și în beneficiul boierilor mari deținători de pământuri, a căror dominație, într-o formă sau alta, s-a prelungit până la finalul primului război mondial. Această dominație a adâncit caracterul rural al țării, a întârziat dezvoltarea modernă industrială și a condus la hegemonia unei culturi conservatoare cu rădăcini locale, rurale și reacționare. 2) Legând apariția statului de latinitate, practic cetățenia a fost legată de sânge, limbă, teritoriu – de apartenența la un popor. Prin urmare, noul stat național nu a avut loc pentru cei care erau diferiți, în principal pentru evrei și pentru romii dezrobiți. Aceștia, și mulți alții precum tătarii din Dobrogea, au fost excluși de la cetățenie, ducând astfel la excluderea lor economică, socială și politică. 3) Cu o astfel de configurație de clasă și cu o asemenea înțelegere a apartenenței, era inevitabil ca naționalismul să fie excerbat, atât ca narațiune justificatoare a noului stat, dar și ca mod de promovare a intereselor elitelor drept interes național. Astfel, naționalismul nu doar că a exclus celelalte populații, dar a ridicat anti-rusismul și anti-slavismul la nivelul politicii oficiale de stat.”
Și în rusă.

Şi o replică la acest articol de George Damian. La fel şi aici.

O foarte pertinentă analiză de Victor Chironda, agrementată de un reportaj fotografic, „Chișinăul fără trotuare. Studiu de caz”, despre cum proasta gestionare a oraşului permite invazia zilnică a străzilor sale – şi mai ales a trotoarelor – de o sumedenie de maşini, în detrimentul spaţiului nostru comun, al spaţiului public.

Un reportaj din Carolina de Nord, SUA, din care se vede cum echipe de militanţi ecologişti monitorizează şi denunţă public poluarea mediului ambiant, în principal a canalelor de apă ale acestui stat de către mari companii, cum ar fi Duke Energy. Acest reportaj m-a făcut să mă întreb: unde sînt oare ecologiştii noştri care au făcut atîta vîlvă în epoca perestroicii în privinţa poluării solurilor noastre cu îngrăşăminte sintetice? De ce nu mai reacţionează nimeni în mod organizat împotriva poluării sistematice a rîurilor şi a solurilor noastre? De ce nu avem un partid ecologist viabil? A dispărut problema sau oare faptul că această poluare este făcută acum de companii private, îi diminuează gravitatea, anesteziază spiritul critic al ecologiştiloe de altădată? (PN)

De unde ne vin florile? ”Si les Pays-Bas continuent d’alimenter le marché de la rose, le vieux continent en importe la plus grande partie. D’Amsterdam, où arrivent par avion les colis de fleurs, la route de la rose nous emmène ensuite vers les pays qui bordent l’équateur : en Afrique de l’Est d’abord, au Kenya (31% des importations européennes de fleurs coupées, des roses dans leur grande majorité) et en Éthiopie (12%). En Amérique latine ensuite, principalement en Équateur (8%) et en Colombie (7%). L’ensoleillement et l’altitude y permettent de cultiver des roses toute l’année. (…) En Afrique de l’Est, les salaires des employés des serres – principalement des femmes – ne suffisent pas à couvrir les besoins de base, constate une étude de l’organisation Women Working Worldwide réalisée auprès de 38 000 femmes travaillant dans des fermes horticoles en Afrique de l’Est: entre 59 et 94 dollars par mois pour une ouvrière kényane, entre 28 et 46 dollars pour une Éthiopienne. Lorsqu’un consommateur en Europe achète une rose à 1,5 €, seulement 0,03 € arrivera dans la poche de ceux qui l’ont fait pousser, soit 2% du prix de vente final.[n.s.] Une rose est vendue 0,12 € à la sortie de la ferme. Après son arrivée à Amsterdam, elle est achetée 0,8 € par les détaillants. Entre les deux bouts de la chaîne, le coût se répartit entre les marges des éventuels intermédiaires, ainsi que le prix du transport, surtout aérien.

Nadia Urbinati despre democrație în epoca internet. ”The paradox with which I started this article on the hegemony of the ideal of democracy and the disaffection with existing institutions demands a critical curiosity about and the unbiased inspection of these new processes. The paradox is indeed consistent with the dual nature of democracy: a political system rooted in the state but also a mode of political action on the part of free citizens. This dual identity is at the source of its extraordinary innovative force and of its energy, which can subvert established power, reject status quo fatalism and, above all, explode prejudicial closure against that which can be born anew.”

TEATRU.
Lamentări, de Krzystof Bizio, un monospectacol cu Snejana Puică, în regia Luminiței Țîcu, la teatrul Foosbook. Snejana Puică are toate şansele să ia premiul pentru cel mai bun rol feminin la Gala teatrului Unitem (care va avea loc luni seara), în orice caz îi dorim mult succes, pentru că merită pe deplin această apreciere. „Lamentări” e un monospectacol în care alternează monoloagele a trei personaje, mamă, fiică şi bunică, jucate de aceeaşi actriţă. Dincolo de măiestria actoricească, monospectacolul cu trei personaje apare şi ca o opţiune scenică care sugerează un potenţial conflict între rolurile de gen atribuite în mod tradiţional femeii şi provocările modernităţii, ne arată totodată nişte ipostaze în viaţa unei femei moderne, jalonate de vîrstă, şi totodată de un mediu şi o epocă diferite. Femeia cuadragenară îşi pierde serviciul şi acest fapt îi provoacă o măcinare profundă şi o neîmplinire de sine. Doar un obiect scump, un mantou violet cu boruri de catifea, îi poate aduce, crede ea, satisfacţie. La fel şi fiica este bîntuită de ideea că o pereche de pantaloni şi o vestă îi va schimba viaţa, iar colegele ei o vor percepe cu totul altfel. Pentru a obţine aceste obiecte himerice, personajele fac cele mai nesăbuite lucruri. Acest accesoriu de lux le dă personajelor iluzia – bovarică – că le va reprezenta în această lume construită ca un teatru ca pe nişte personaje pe care ele şi-ar dori să le joace, fără să fie. Bunica pare poate cea mai puţin nefericită şi mai puţin singuratică. Pare chiar fericită la moment dat, decît că aceasta se adresează îndelung unor fotografii ale soţului ei, decedat de ceva vreme, şi din cîte se înţelege, într-un moment în care ea însăşi părăseşte această lume. Un spectacol despre ce gîndesc şi ce îşi doresc nişte femei, care şi-au pierdut umbra (sau propriul sine), aidoma unui mantou violet pe care nu-l vor purta niciodată. (PN)

A se citi şi o cronică la acest spectacol de Aurelia Borzin.

FILME.
C.S.A.: The Confederate States of America (2004, regizat de ). O istorie alternativă a Americii, dacă Sudul ar fi câştigat Războiul Civil. O satiră despre cum putea fi lumea. Şi despre cum a fost. Şi despre cum este, se pare.  Evenimentele istorice sunt prezentate printr-un film documentar britanic (adică mai mult sau mai puţin obiectiv) difuzat la o televiziune CSA (adică a Americii Alternative, încă sclavagistă), întrerupt de pauze publicitare confederative, care dau o impresie despre spiritul timpului. Pe alocuri ai impresia că se cam depăşesc limitele, dar probabil ăsta şi a fost scopul regizorului.  Captivant, în orice caz. (Andrei Lutenco)

Closer to the moon (de Nae Caranfil, 2014). Mi-a plăcut (cu excepția comentariului de la începutul filmului, inexact, și a altor câtorva erori factuale), mai ales că Nae Caranfil are curajul să avanseze o explicație pentru bizara poveste a „jefuitorilor” Băncii Naționale din 1959, oameni bine integrați până la un moment dat în regimul comunist, evrei cu trecut ilegalist, care teoretic nu ar fi avut nici un motiv să se angajeze în aventura unui jaf armat de tip Dillinger. Explicația fusese formulată ca ipoteză și în două documentare despre povestea din 1959: Marele jaf comunist, al lui Alexandru Solomon, și Charging the Rhino, de Simcha Jacobovici. Caranfil merge pe ideea că jaful a fost acțiunea unor dezîncântați ai regimului, încă animați de ethosul riscului deprins în ilegalitate și de fervoarea boemă a interbelicului, care aleg o formulă frapantă de frondă în care partea cea mai spectaculoasă este role-playing-ul – adică asumarea subtilă a diferite roluri (sociale, politice, inspirate de filme etc) și contrazicerea altor așteptări de rol. Frondele fără role-playing nu pot fi înțelese. Nu spun mai multe ca să nu stric plăcerea vizionării filmului. (Adrian Cioflâncă, facebook)

sursă imagine: blogul lui Victor Chironda.