CULTURAL

Diferenţa de sex şi literatura

[label shape=”” type=””] Lucia Ţurcanu [/label]

 

Literatura română a fost şi, se pare, este în continuare o literatură patriarhală. Mă refer la monopolul bărbaţilor instaurat „de la origini” şi foarte durabil „până în prezent” şi la convingerea, transformată în legitate, că bărbatul este subiectul actului scriptural, este cel care scrie, iar femeia e obiectul, e cea despre care se scrie.  În consecinţă, atitudinea exegeţilor faţă de operele literare scrise de femei, atât în trecut, când activitatea scriitoricească putea fi practicată de către reprezentantele sexului frumos doar ca formă de delectare, nu şi la modul profesionist, cât şi acum, în plină epocă a egalităţii de gen, este, de cele mai multe ori, sau misogin-sceptică, sau paternalist-indulgentă, în ambele cazuri aceasta însemnând de fapt marginalizarea şi, probabil, scoaterea din marea competiţie axiologică a scrierilor respective. Nedumereşte şi mai mult faptul că autoarele vizate în astfel de luări de atitudine îşi manifestă nemulţumirile fie faţă de observaţiile critice care li se fac, fie faţă de poziţia pe care sunt plasate în anumite topuri exclusiv feminine, mai puţin însă pare să le deranjeze includerea, discriminatorie până la urmă, în categoria „literatură feminină” (un exemplu ar putea fi recenta reacţie, pe reţelele de socializare, la articolul Noua critică feminină publicat de Mircea V. Ciobanu în Jurnal de Chişinău, 21 februarie 2014) .

De la Eugen Lovinescu încoace (dar poate chiar mult mai devreme), criticii şi istoricii literari utilizează sintagma literatură feminină atunci când îşi îndreaptă atenţia către cărţile scrise de femei. La începutul secolului al XX-lea, acest gest era oarecum justificat, deoarece putea fi considerat parte a unui act recuperator, venind ca urmare a primelor manifestări/ discursuri de natură feministă şi atrăgând atenţia asupra faptului că – vezi, Doamne! – şi femeile scriu cărţi. Feministele au contribuit la încetăţenirea termenului, dar, insistând pe această necesitate de a-şi etala identitatea feminină, au sfidat nevoia firească de apreciere valorică, de estimare estetică a cărţilor (indiferent de sexul autorilor).

A discuta despre o „literatură feminină” înseamnă a recunoaşte că există o diferenţă esenţială între operele literare scrise de bărbaţi şi cele scrise de femei. Or, am toată certitudinea că diferenţa este determinată nu de cel care scrie, ci de felul în care se scrie. Bunăoară, propunându-i unui cititor să compare (fără a şti numele autorilor) câteva fragmente din Medelenii lui Ionel Teodoreanu cu câteva fragmente din Acasă, pe Câmpia Armaghedonului de Marta Petreu şi să ghicească sexul – sună bizar, sunt de acord – scriitorilor, acesta va afirma, cu siguranţă, că La Medeleni este scris de o femeie, iar celălalt roman de un bărbat.

Fireşte că nu poate fi negată existenţa unei literaturi a femininului sau a feminităţii (cu tot misterul şi inefabilul care i-au fost atribuite de-a lungul secolelor). S-au scris nenumărate şi concludente tomuri pe acest subiect.

Se poate discuta, cu unele rezerve, şi despre o scriitură feminină sau despre un mod feminin de a scrie (s-ar cere invocat aici eseul Virginiei Woolf A Room of One’s Own, 1929). Trăsăturile specifice acestui tip de scriitură ar rezulta din felul în care, în mod tradiţional, este interpretat binomul masculin-feminin: masculinul este asociat arhetipal cu raţiunea, cultura, spaţiul public, iar femininul – cu pasiunea, trupul, natura, spaţiul privat. În consecinţă, scriitura masculină s-ar caracteriza prin raţionalitate, impudicitate, luciditate, robusteţe, iar cea feminină prin sentimentalism, pudoare, instinctualitate, senzualitate, lirism, fragilitate. Acest din urmă mod de a scrie însă nu este neapărat propriu doar femeilor (la fel cum nici primul nu caracterizează doar textele scrise de bărbaţi). Aminteam puţin mai sus de Ionel Teodoreanu, poate cel mai feminin scriitor român. Mihai Eminescu, la rândul, său, practică alternanţa acestor două tipuri de scriitură în poeme dialogale ca Floare albastră sau Luceafărul. Şirul de exemple ar putea continua, la fel cum ar putea fi aduse nenumărate exemple de scriitură masculină practicată de femei (vezi Angela Marinescu, Nora Iuga, Mariana Marin, Ruxandra Novac ş.a.).

Este însă incorect şi lipsit de temei să vorbim despre o literatură feminină, la fel cum ne pare absurd să catalogăm textele scrise de bărbaţi drept literatură masculină. Nu diferenţa de sex interesează atunci când este urmărit procesul literar, ci delimitarea valorii de nonvaloare, a autenticităţii de contrafacere. Or, chiar şi cei mai aprigi misogini din exegeza românească au depistat scrieri care, la o analiză punctuală, nu mai încap în perimetrul foarte restrictiv al conceptului de literatură feminină pe care ei înşişi îl promovează cu ardoare. Astfel, avem o dovadă în plus că ceea ce contează cu adevărat atunci când apreciem o operă literară este valoarea acesteia, gradul de rezistenţă la efectele corozive pe care le poate avea trecerea timpului. În Istoria literaturii române contemporane (1926-1929), referindu-se la romanul Ape adânci al Hortensiei Papadat-Bengescu, Eugen Lovinescu observă: „Deşi materialul este exclusiv feminin, atitudinea autoarei e virilă, fără sentimentalism, fără duioşie, fără simpatie chiar, pornită din setea cunoştinţei pure şi realizată, cu eliminarea dulcegăriei, prin procedee riguros ştiinţifice”. Aşadar, romantismul şi subiectivismul, atribute proprii, conform criticului de la Sburătorul, literaturii feminine, sunt sfidate de chiar un scriitor femeie. Puţin mai târziu, şi G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), cu referire la aceeaşi autoare (dar analizând Concert din muzică de Bach), constată: „ Oricât s-ar zice că nu femeia e cea mai indicată pentru observaţia obiectivă, Hortensia Papadat-Bengescu aduce incontestabil un material mai bogat decât orice alt romancier, ceea ce se explică prin chiar condiţia feminină”. Bineînţeles, nu condiţia feminină trebuie invocată în acez caz, ci talentul şi performanţa celei care a scris romanele din ciclul Hallipilor.

Fireşte, nu se poate generaliza în ceea ce priveşte operarea cu conceptul de literatură feminină. Or, există şi contestatari, critici care consideră, pe bună dreptate, că orice discuţie despre existenţa unei literaturi feminine este improprie, inutilă şi chiar neserioasă. Eugen Negrici, de exemplu, în Iluziile literaturii române (2008), afirmă tranşant că „nici stilul, nici viziunea artistică şi nici planul moralei actului creator nu furnizează destule argumente viabile pentru a ataşa un sex anume literaturii”. Iar Bogdan Creţu concluzionează, în articolul intitulat interogativ Există o literatură feminină? (Ziarul de Iaşi, 28 februarie 2011): „De ce nu cred că este corect să discutăm cu seriozitate despre literatura feminină? Pentru că pierdem timpul. Cu aceeaşi îndreptăţire (sau lipsă de îndreptăţire) putem vorbi şi despre literatura celor cu pistrui, a homosexualilor, a şchiopilor, a diabeticilor sau a eunucilor”.

În cele din urmă, dacă sexul autorului ar fi un criteriu de clasificare a operelor literare, de ce nu am aplica acelaşi criteriu şi în artele plastice sau muzică. Pare absurd şi gratuit, nu-i aşa? Sigur că adeptele feminismului ar putea veni cu contraargumente. Eu cred însă că faptul că te-ai născut femeie nu este nici un avantaj, dar nici un dezavantaj şi nicidecum nu poate sta la baza aprecierii realizărilor unei persoane pe plan profesional. Singurul criteriu valabil este performanţa, în orice domeniu, inclusiv în literatură.

 

P.S. Într-o discuţie cu scriitoarea Maria Şleahtiţchi, ne întrebam ce-ar fi dacă am face un experiment şi ne-am publica textele nesemnate. Cât de valabil ar mai fi, aplicat pe texte anonime, conceptul de literatură feminină? Vă propun să intraţi în joc şi să faceţi un test. Iată două poeme foarte bune, scrise de doi autori basarabeni contemporani (să zicem, A.M. şi E.C.). Citindu-le, încercaţi să urmăriţi ce contează de fapt în această relaţie dintre consumatorul de artă şi operă: sexul autorului (dacă îl puteţi depista cumva) sau expresivitatea textelor, relevanţa imaginilor, profunzimea mesajului.

 

„Totul se întâmplă în ultima zi.

Soarta îmi extrădează fiinţa către nesorţi.

Lovesc cuvintele cu piciorul –

din partea cealaltă

de porţi.”

„şi golurile din broderie

au fost mânjite cu măduvă

 

iată viaţa cea adevărată ţi se strigă

 

şi fraza asta

peste liniştea dimineţilor

ca un deşteptător

înfipt în carne”

 

 

Sursă imagine: bibliobs.nouvelobs.com

 

 

Despre autor

Lucia Ţurcanu

Lucia Ţurcanu este doctor în filologie, redactor la Editura Arc din Chişinău. A fost conferenţiar la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, Catedra de literatură română şi universală. Autoare a volumului Ultima epifanie (1999). Rubrici de cronică de carte la Semn şi Vatra. Redactor-şef adjunct al revistei Sud-Est cultural. Membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova.

3 Comentarii

  • Un articol excelent, polemic și concis.
    Ar fi cîteva lucruri cu care sînt de acord. Și altele cu care nu-s.
    Susțin ideea că în general ar trebui să citim o carte fără a căuta sexul autorului (care cică ar fi mort iar textul ar fi o barcă ce călătorește singură în oceanul de cititori), dar găsesc totuși niște puncte vulnerabile în argumentarea Luciei Țurcanu.
    – Ideea existenței unei ierarhii clare ce separă valoarea de non-valoare exprimată în pasajul – ”Nu diferenţa de sex interesează atunci când este urmărit procesul literar, ci delimitarea valorii de nonvaloare, a autenticităţii de contrafacere.” În opinia mea, această idee nu e deloc evidentă. Canoanele literare sau instrumentele tehnice – riglele cu care măsurăm o operă literară, nu sînt deloc ”obiective” și cu atît mai mult neutre din punct de vedere al genului. Un exemplu autohton: în august anul trecut Unimedia și Cartier au realizat un top al celor mai bune zece romane basarabene scrise în ultimii 50 de ani. Din ele nici unul scrise de o femeie. Deși în acest top a încăput o carte (a lui Dumitru Crudu) ce abia ieșise de sub tipar și care nici nu se găsea încă în librării. Și pe care unul dintre critici (Mircea Ciobanu) a cam desființat-o ulterior. Chiar să nu fi fost loc de o femeie? Ana Lupan (Neagră-i floarea de cireș) a scris mai bine decît Dumitru Crudu, iar eseul lui Constantin Cheianu despre perestroika și sex nu e deloc peste eseul Tamarei Cărăuș despre capcanele identității. Alt exemplu, tot local. Canoanele oficiale. Adică Istoria Critică a lui Mihai Cimpoi…Care e în mod clar angajată ideologic și național. Și care desconsideră și tratează din cauza acestor angajamentele ale criticului, o bună parte din literatura ce nu se înscrie în spiritul timpurilor noi… Înțeleg că Ion Canna nu face o para chioară. Dar din hectarele de proză ale lui Emilian Bucov tot rămîne ceva. Ion Constantin Ciobanu a scris deocamdată uniul roman cu pretentii de epopee din literatura basarabeanp și el tot stă în picioare… Ca să trag o concluzie preliminară: canoanele, adică ierarhiile de valori, nu sunt nici neutre, nici în afara preferințelor ideologice, de sex sau identitare ale celor care le alcătuiesc…
    – Condițiile de producere a literaturii. Ce nu-s deloc egale. Distributia inegală a muncii casnice, a cresterii copiilor, a conditilor de activitate în viața publică – toate influențează direct literatura. Pentru că această distribuție se face responsabilă de alocare inegală a timpului pe care femeile și bărbații îl pot folosi pentru creație. A se vedea excelenta povestire a Nataliei Baranskaia, ”Nedelia kak nedelia”. În care despre asta e vorba.
    – Mai e apoi și chestiunea ochiului. Adică a perspectivei. Eu nu cred că literatura se scrie din turnul situat deasupra socialului. Ci este situată în contexte. De exemplu, post-modernismul moldovenesc (Oleg Carp, Pavel Păduraru, Alexandru Vakulovski) a făcut mult caz din ”eu sunt plictisit și la dracu cu toată lumea”. dar lipsește un ochi ce ar povesti cum se crește un copil fiind mamă singură. Și despre absența dreptului la plictiseală. E loc de literatură feminină (indiferent ce ar ănseamna asta)? Cred că da. Și mult.
    În fine, toate aceste polemici sunt situate și ele. În contextului l’art pour l’art. Și a presupusei autonomii a esteticului. Pe care eu am mari motive s-o pun la îndoială. Pentru că le consider cam convenționale aceste distincții. Dacă încap, în canoanele literaturii noastre, poezii despre limba, Patrie și istorie (Grigore Vieru, Nicolae Dabija), de ce nu ar încăpea și literatură feminină?
    Ca să închei: eu cred că actualul canon literar basarabean e unul foarte patriarhal. Este loc pentru un feminism literar și politic ce l-ar deschide și l-ar face mai sensibil la gen.

  • 1) Da, sunt de acord, valoarea nu este singurul element care determină canonul. Mai există şi succesul (sau piaţa literară), dar şi factorii sociali, morali, politici, religioşi etc. (vezi: Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică). De cele mai multe ori, ierarhiile, topurile, aprecierile făcute de criticii literari pot fi subiective, la fel cum un canon determinat de factorii politici sau de piaţă nu este cel mai elocvent. În timp însă, se produce selecţia şi, vrem noi sau nu vrem, rămân totuşi valorile. Bunăoară, G. Călinescu îl considera pe Bacovia un poet minor. Or, astăzi, nu cred că putem să îl excludem pe acest autor din canon. Alt exemplu: în plină înflorire a realismului socialist se impunea un nou canon. Câte dintre operele aflate atunci în vârful ierarhiei mai sunt valabile în prezent?
    2) Abordarea canonului literar (sau a topurilor şi ierarhiilor făcute de critici) cu întrebarea „Chiar să nu fi fost loc de o femeie?” mi se pare incorectă, deoarece, punând astfel problema, schimbăm, să zicem, unitatea de măsură în aprecierea fenomenului literar. Recunosc, nu am citit cartea Anei Lupan „Neagră-i floarea de cireş” şi nu pot să mă pronunţ, dar cred că nu ar fi corect să intre în top doap pentru că e scrisă de o femeie. Criteriile selecţiei trebuie să fie aceleaşi. În ceea ce priveşte includerea în aceeaşi categorie a cărţilor „Sex & Perestroika” de Constantin Cheianu şi „Capcanele identităţii” de Tamara Cărăuş este incorectă, pentru că prima lucrare este totuşi un roman, iar a doua – eseu (este vorba de apartenşa la diferite genuri literare, iar în acest caz, criteriile de apreciere diferă puţin).
    3) Mă tem că din „hectarele de proză” şi poezie ale lui Emilian Bucov nu rămâne nimic, la fel cum nu prea rezistă nici romanele lui I.C. Ciobanu.
    4) Probabil trebuie să ţinem cont, într-adevăr, de condiţiile de producere a literaturii. În acest caz însă, se cere să fim corecţi până la capăt: Kafka a intrat în canon pentru că a fost ftizic? Poezia lui Borges este apreciată doar pentru că, în mare, a fost scrisă atunci când scriitorul era deja orb? Poate exagerez atunci când pun aceste întrebări, dar cred că acesta este un subiect de sociologie literară şi nu e bine să-l transformăm în criteriu axiologic.
    5) Atunci când vorbim despre intrarea în canon a poeziei despre limbă, patrie, istorie (scrisă, de altfel, atât de bărbaţi, cât şi de femei – Leonida Lari, de exemplu), aplicăm principiul tematic, prin urmare, ar fi corect să ne întrebăm de ce nu ar încăpea şi literatura despre femei sau literatura feminului (care, iarăşi, poate fi scrisă şi de bărbaţi, şi de femei).

  • Îmi pare rău că nu am reuşit să citesc textul la apariţie. Cel puţin, pentru a-l aplauda. Dar şi pentru a spune că am o opinie separată în acest sens. 🙂 Din păcate, nu pot da lincul (site-ul Sud-estului a zburat, aşa că am să postez textual un fragment din textul meu CE CAUTĂ BĂRBAŢII ÎN LITERATURĂ. Textul este şi în cartea de la ARC.
    Poeta-poetae
    Forma de feminin pentru noţiunea de poet în latină (poeta-poetae) ar trebui să ne dea de gândit. Oricare ar fi explicaţiile poeziei (ca artă literară absolută, or, vorba lui Coşeriu: limbajul poetic este limbajul absolut), până la urmă, rostită, vorbită sau scrisă, ea este text. Adică textură, ţesătură. Şi, ca să fie adevărată, ea trebuie să fie şi fină, şi trainică, şi, numaidecât, frumoasă şi impresionantă (inclusiv, în „urâţenia” ei etalată: cochetă, elegantă, discretă!).
    Or, cine se pricepe mai bine la fineţe, delicateţe, trăinicie, armonie, împletituri şi consecvenţe… decât femeile? Meseria aceasta delicată (prea delicată) şi intim-casnică prin definiţie este, cu siguranţă, apanajul femeii. Bărbaţii au pătruns pe acest domeniu ca nişte impostori, aşa cum au învăţat arta torsului, a broderiei, cea culinară, a ţesutului, cusutului şi altele (mai ales, în faza când acestea deveneau industrie).
    Numai prin industrializarea meseriei de scriitor îmi pot explica invazia bărbaţilor într-un domeniu atât de ne-bărbătesc. Cu excepţia criticilor (aceştia evaluează, admiră şi comentează frumuseţurile), ceilalţi literaţi-bărbaţi nu fac decât să-şi etaleze (intermitent, ca tot omul) calităţile feminine… Numai că unii au uitat să se retragă şi bărbaţii au invadat literatura… ca bucătarii, modelierii, croitorii şi ţesătorii…
    Iar femeile care se mai regăsesc în această breaslă nu sunt excepţii, ci „păstrătoare ale tradiţiei”. Şi, cu siguranţă că fac un pas greşit, atunci când ele încearcă să-i imite pe bărbaţi în această meserie (d.e., în vulgaritate, asprime, duritate, fermitate), după ce aceştia din urmă, secole întregi, se întreceau în delicateţe, duioşie, gingăşie, rafinament… Confuzia oricum se produce pe toate planurile. Nimic nu mai este apanajul unei „caste”: pantalonii, pletele lungi, ţigara, machiajul (inclusiv, manichiura-pedichiura), accesoriile (eşarfe, fundiţe, brăţări, coliere etc.), băuturile alcoolice, fotbalul, brodatul (un avertisment rudimentar-atavic: la mine în sat, în copilărie, dacă-l vedea cineva pe un băiat brodând, îi zicea: o să-ţi cadă puţa!)… Să le spui asta, d.e. literaţilor!!!
    Poezia feminină îşi leagă, tradiţional, începuturile ei de numele Sappho (ori Safo). Cred că, înainte de toate, numele poetei trebuie „reabilitat”. Contrar conexiunii lineare (Sappho – insula Lesbos – lesbianism= homosexualitate feminină), care „se datorează” inerţiei culturii noastre de tip „schweitzer” (cu golurii mari, ca şi caşcavalul elveţian), ea a fost o femeie „normală”. Dovezi stau: aventura amoroasă (atestată şi în texte) cu Alceu, căsătoria cu Kerkylas, cu care a avut o fetiţă Cleis (sau Kleïs), dar şi textele sale poetice. Iar “concurentele” etalate pe filieră lesbiană erau, în primul rând, oponente poetice. Pe de altă parte, comuniunea feminină de pe insula Lesbos, întrunită sub cultul Afroditei, avea o misiune nobilă: pregătirea fetelor tinere pentru viaţa conjugală, învăţarea dansului şi a poeziei, precum şi a menajului… Paranteze şi “cazuri particulare”? Sunt detalii.
    Acum, despre poezie. Motivele (de sorginte folclorică, dar puternic particularizate) trimit la dragoste şi despărţire, trăite pe un fundal natural paradisiac. Sentimentele sunt pasiuni devoratoare, dezgolite, stihiinice, aproape monstruoase şi fără apărare, trăite cu toate fibrele organismului. Ce bărbat le-ar fi putut simţi şi reda mai acut? Trăirea sinceră şi absolută îi pune în pericol “reputaţia”: într-un text vorbeşte despre o iubită a fratelui său atât de frumoasă… încât Sappho se îndrăgostise de ea (şi fratele “evadă” din familie, împreună cu iubita sa, din gelozie!). Stările acestea, trăite la limită şi fără ocolişuri eufemistice, nu erau un model pentru poezia (masculină) din secolele următoare? Iar iubirea înaltă, lipsită de fiziologie brutal-instinctual-animalică, iubirea “estetică” (cultivată tot atât de delicat de generaţii de poeţi după ea!), cine o putea pune în evidenţă mai bine decât o femeie?
    Rămâne să adăugăm un amănunt (dar ce amănunt!). Catul (de la care porneşte cu adevărat poezia elegiacă) şi Horaţiu (care a devenit emblemă a perfecţiunii şi armoniei în construcţiile poetice) au fost puternic influenţaţi de poezia nimfei de pe insula Lesbos. Iar de la ei, pe două filiere distincte, a venit întreaga lirică universală!
    Bine, Sappho este aproape o excepţie şi pentru antichitate şi pentru toată istoria literaturii, va spune vigilentul meu oponent (trebuie să mă gândesc la el, să-i simt răsuflarea „în ceafă”, să-i anticipez nedumeririle). Explicaţia pentru lipsa cvasitotală a femeilor pe multe secvenţe (mari) ale curriculumului (parcursului) literaturii şi pentru rarele lor intervenţii e… multiplă. Una constă în nefastul rol al prejudecăţilor, alta într-o stranie tradiţie, a treia în discriminări… Deducem de aici că una singură, nu trei sau patru, e cauza adevărată: cu toată „dragostea” exprimată în versuri, bărbaţii literaţi (scriitori şi cititori, deopotrivă) au rămas multă vreme nişte misogini.
    Aş putea să mai construiesc o ipoteză, dar simt „din oficiu” că va fi una forţată. Simplu: femeia este cea care pune începuturile (şi aici Sappho ne stă dovadă). Dacă lucrurile merg… de ce să se deranjeze? Dar fiindcă bărbaţilor le mai place să bată lăturile şi să mai fie neglijenţi, când se adună masa critică a gunoiului, vine iarăşi femeia şi face ordine (după care se retrage, modest, cum îi stă bine unei femei). Aşa „au intervenit” în poezie Emily Dickinson sau Marina Ţvetaeva, sau Anna Ahmatova (nu intru pe „teritoriul naţional” să nu provoc discuţii şi…gelozii). Or, femeile pe care le-am numit sunt perfect încadrate în „idealul Sappho”: poezie pură (inutilă „decât” estetic), pasiune nedisimulată, descoperire maximă, la nivelul nervilor dezgoliţi). Dar dacă aici oponentul meu mă convinge că am forţat nota, mă dau bătut.
    Important e după mine altceva. Poezia în stare pură e plină de feminitate. Indiferent cine a scris-o. Pentru că… cine trăieşte o pasiune mai puternic (mai „fără rest”, ca să explic) decât femeia? Cine o poate spune mai subtil decât ea? Cine o poate scoate în faţa lumii mai inteligent?
    În felul acesta, nu numai Flaubert putea să spună: „Emma Bovary sunt eu!”, nu numai poetul homosexual X ori pictorul bisexual Y pot să aibă sentimente de femeie. Orice scriitor bun, dacă a scris cu pasiune şi a ştiut să-şi stoarcă sufletul scriind Childe Harold, Luceafărul sau Prometeu descătuşat, ar putea afirma: „Atunci când scriam, eram femeie!”
    Ochiul de veghe al oponentului meu vigilent stă acum şi ghiceşte: m-am dat cu feminismul, ori am şi eu „necesitate de corecţie a sexului”. Nici una, nici alta, mă grăbesc să afirm, deşi sunt înţelegător şi tolerant cu ambele. Mai mult: sunt convins că feminismul (care nu-mi place în manifestările lui extreme) a apărut şi ca o consecinţă a ticăloşiilor unor bărbaţi… numai că lăsaţi-mă să nu doresc ca femeile să fie egale cu bărbaţii! Oricum sunt diferite şi… mai bune decât noi.

Lasa un comentariu