[label shape=”” type=””] Lucia Ţurcanu [/label]

 

Literatura română a fost şi, se pare, este în continuare o literatură patriarhală. Mă refer la monopolul bărbaţilor instaurat „de la origini” şi foarte durabil „până în prezent” şi la convingerea, transformată în legitate, că bărbatul este subiectul actului scriptural, este cel care scrie, iar femeia e obiectul, e cea despre care se scrie.  În consecinţă, atitudinea exegeţilor faţă de operele literare scrise de femei, atât în trecut, când activitatea scriitoricească putea fi practicată de către reprezentantele sexului frumos doar ca formă de delectare, nu şi la modul profesionist, cât şi acum, în plină epocă a egalităţii de gen, este, de cele mai multe ori, sau misogin-sceptică, sau paternalist-indulgentă, în ambele cazuri aceasta însemnând de fapt marginalizarea şi, probabil, scoaterea din marea competiţie axiologică a scrierilor respective. Nedumereşte şi mai mult faptul că autoarele vizate în astfel de luări de atitudine îşi manifestă nemulţumirile fie faţă de observaţiile critice care li se fac, fie faţă de poziţia pe care sunt plasate în anumite topuri exclusiv feminine, mai puţin însă pare să le deranjeze includerea, discriminatorie până la urmă, în categoria „literatură feminină” (un exemplu ar putea fi recenta reacţie, pe reţelele de socializare, la articolul Noua critică feminină publicat de Mircea V. Ciobanu în Jurnal de Chişinău, 21 februarie 2014) .

De la Eugen Lovinescu încoace (dar poate chiar mult mai devreme), criticii şi istoricii literari utilizează sintagma literatură feminină atunci când îşi îndreaptă atenţia către cărţile scrise de femei. La începutul secolului al XX-lea, acest gest era oarecum justificat, deoarece putea fi considerat parte a unui act recuperator, venind ca urmare a primelor manifestări/ discursuri de natură feministă şi atrăgând atenţia asupra faptului că – vezi, Doamne! – şi femeile scriu cărţi. Feministele au contribuit la încetăţenirea termenului, dar, insistând pe această necesitate de a-şi etala identitatea feminină, au sfidat nevoia firească de apreciere valorică, de estimare estetică a cărţilor (indiferent de sexul autorilor).

A discuta despre o „literatură feminină” înseamnă a recunoaşte că există o diferenţă esenţială între operele literare scrise de bărbaţi şi cele scrise de femei. Or, am toată certitudinea că diferenţa este determinată nu de cel care scrie, ci de felul în care se scrie. Bunăoară, propunându-i unui cititor să compare (fără a şti numele autorilor) câteva fragmente din Medelenii lui Ionel Teodoreanu cu câteva fragmente din Acasă, pe Câmpia Armaghedonului de Marta Petreu şi să ghicească sexul – sună bizar, sunt de acord – scriitorilor, acesta va afirma, cu siguranţă, că La Medeleni este scris de o femeie, iar celălalt roman de un bărbat.

Fireşte că nu poate fi negată existenţa unei literaturi a femininului sau a feminităţii (cu tot misterul şi inefabilul care i-au fost atribuite de-a lungul secolelor). S-au scris nenumărate şi concludente tomuri pe acest subiect.

Se poate discuta, cu unele rezerve, şi despre o scriitură feminină sau despre un mod feminin de a scrie (s-ar cere invocat aici eseul Virginiei Woolf A Room of One’s Own, 1929). Trăsăturile specifice acestui tip de scriitură ar rezulta din felul în care, în mod tradiţional, este interpretat binomul masculin-feminin: masculinul este asociat arhetipal cu raţiunea, cultura, spaţiul public, iar femininul – cu pasiunea, trupul, natura, spaţiul privat. În consecinţă, scriitura masculină s-ar caracteriza prin raţionalitate, impudicitate, luciditate, robusteţe, iar cea feminină prin sentimentalism, pudoare, instinctualitate, senzualitate, lirism, fragilitate. Acest din urmă mod de a scrie însă nu este neapărat propriu doar femeilor (la fel cum nici primul nu caracterizează doar textele scrise de bărbaţi). Aminteam puţin mai sus de Ionel Teodoreanu, poate cel mai feminin scriitor român. Mihai Eminescu, la rândul, său, practică alternanţa acestor două tipuri de scriitură în poeme dialogale ca Floare albastră sau Luceafărul. Şirul de exemple ar putea continua, la fel cum ar putea fi aduse nenumărate exemple de scriitură masculină practicată de femei (vezi Angela Marinescu, Nora Iuga, Mariana Marin, Ruxandra Novac ş.a.).

Este însă incorect şi lipsit de temei să vorbim despre o literatură feminină, la fel cum ne pare absurd să catalogăm textele scrise de bărbaţi drept literatură masculină. Nu diferenţa de sex interesează atunci când este urmărit procesul literar, ci delimitarea valorii de nonvaloare, a autenticităţii de contrafacere. Or, chiar şi cei mai aprigi misogini din exegeza românească au depistat scrieri care, la o analiză punctuală, nu mai încap în perimetrul foarte restrictiv al conceptului de literatură feminină pe care ei înşişi îl promovează cu ardoare. Astfel, avem o dovadă în plus că ceea ce contează cu adevărat atunci când apreciem o operă literară este valoarea acesteia, gradul de rezistenţă la efectele corozive pe care le poate avea trecerea timpului. În Istoria literaturii române contemporane (1926-1929), referindu-se la romanul Ape adânci al Hortensiei Papadat-Bengescu, Eugen Lovinescu observă: „Deşi materialul este exclusiv feminin, atitudinea autoarei e virilă, fără sentimentalism, fără duioşie, fără simpatie chiar, pornită din setea cunoştinţei pure şi realizată, cu eliminarea dulcegăriei, prin procedee riguros ştiinţifice”. Aşadar, romantismul şi subiectivismul, atribute proprii, conform criticului de la Sburătorul, literaturii feminine, sunt sfidate de chiar un scriitor femeie. Puţin mai târziu, şi G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), cu referire la aceeaşi autoare (dar analizând Concert din muzică de Bach), constată: „ Oricât s-ar zice că nu femeia e cea mai indicată pentru observaţia obiectivă, Hortensia Papadat-Bengescu aduce incontestabil un material mai bogat decât orice alt romancier, ceea ce se explică prin chiar condiţia feminină”. Bineînţeles, nu condiţia feminină trebuie invocată în acez caz, ci talentul şi performanţa celei care a scris romanele din ciclul Hallipilor.

Fireşte, nu se poate generaliza în ceea ce priveşte operarea cu conceptul de literatură feminină. Or, există şi contestatari, critici care consideră, pe bună dreptate, că orice discuţie despre existenţa unei literaturi feminine este improprie, inutilă şi chiar neserioasă. Eugen Negrici, de exemplu, în Iluziile literaturii române (2008), afirmă tranşant că „nici stilul, nici viziunea artistică şi nici planul moralei actului creator nu furnizează destule argumente viabile pentru a ataşa un sex anume literaturii”. Iar Bogdan Creţu concluzionează, în articolul intitulat interogativ Există o literatură feminină? (Ziarul de Iaşi, 28 februarie 2011): „De ce nu cred că este corect să discutăm cu seriozitate despre literatura feminină? Pentru că pierdem timpul. Cu aceeaşi îndreptăţire (sau lipsă de îndreptăţire) putem vorbi şi despre literatura celor cu pistrui, a homosexualilor, a şchiopilor, a diabeticilor sau a eunucilor”.

În cele din urmă, dacă sexul autorului ar fi un criteriu de clasificare a operelor literare, de ce nu am aplica acelaşi criteriu şi în artele plastice sau muzică. Pare absurd şi gratuit, nu-i aşa? Sigur că adeptele feminismului ar putea veni cu contraargumente. Eu cred însă că faptul că te-ai născut femeie nu este nici un avantaj, dar nici un dezavantaj şi nicidecum nu poate sta la baza aprecierii realizărilor unei persoane pe plan profesional. Singurul criteriu valabil este performanţa, în orice domeniu, inclusiv în literatură.

 

P.S. Într-o discuţie cu scriitoarea Maria Şleahtiţchi, ne întrebam ce-ar fi dacă am face un experiment şi ne-am publica textele nesemnate. Cât de valabil ar mai fi, aplicat pe texte anonime, conceptul de literatură feminină? Vă propun să intraţi în joc şi să faceţi un test. Iată două poeme foarte bune, scrise de doi autori basarabeni contemporani (să zicem, A.M. şi E.C.). Citindu-le, încercaţi să urmăriţi ce contează de fapt în această relaţie dintre consumatorul de artă şi operă: sexul autorului (dacă îl puteţi depista cumva) sau expresivitatea textelor, relevanţa imaginilor, profunzimea mesajului.

 

„Totul se întâmplă în ultima zi.

Soarta îmi extrădează fiinţa către nesorţi.

Lovesc cuvintele cu piciorul –

din partea cealaltă

de porţi.”

„şi golurile din broderie

au fost mânjite cu măduvă

 

iată viaţa cea adevărată ţi se strigă

 

şi fraza asta

peste liniştea dimineţilor

ca un deşteptător

înfipt în carne”

 

 

Sursă imagine: bibliobs.nouvelobs.com