[label shape=”” type=””] Alexei Muraviov [/label]

Filosofii, în special filosofii politici, în virtutea valențelor instrumentale ale filosofiei politice, obișnuiesc să gîndească prin intermediul arhetipurilor culturale. Aceste arhetipuri sînt atît de bine montate în structura gîndirii, încît eliminarea lor este dificilă. Astfel, recent, redactorul-șef al „Snob”-ului, istoricul Nicolai Uskov ne-a bucurat cu o reflecție plictisitor de lungă în trei părți avînd ca temă întrebarea „de ce sîntem așa de răi” (ca variantă pentru „cine e vinovat”). De vină e spațiul, alegerea bizantină și absența limbii latine (plecăciuni din partea lui G. Shpet!). Rămîne doar să așteptăm vreo schimbare. Deținutul politic (политзек) Hodorkovski i-a dezămăgit atît pe susținătorii săi liberali, declarînd în Germania, în urma eliberării sale, că nu intenționează să lupte cu Putin, cît și pe cei conservatori, afirmînd că statul național nu înseamnă unul naționalist. Din nou e nevoie de timp. Damele-pussy-riot, odată ieşite la libertate, au oferit cîteva interviuri confuze și apoi s-au apucat de ajutorarea deținuților. Faptele mari necesită timp. Concomitent, declarațiile incitante ale diaconului Andrei Kuraev, care scrie pe blogul său (LiveJournal) despre oploșirea în Biserica Ortodoxă Rusă (BOR) a „pederaștilor în sutane”, a provocat un scandal avînd ca temă întrebarea „cum să trăiești în sînul bisericii fără a ajunge poponar?”

Să fie întîmplătoare aceste coincidențe? Toate au ceva în comun: așteptarea tensionată a unei soluții în care se află publicul și news-makerii înseși. În „Demonii” lui Dostoievski, eroii rebeli declară că „așteaptă prințul”. Stavroghin, cum se știe, s-a dovedit a fi falsul prinț. Acum, ni se propune din nou să așteptăm – poate va veni vreun anume prinț și le va rezolva pe toate. Pentru unii, acest prinț rămîne a fi președintele Rusiei, pentru alții chipul lui doar licărește în ceața viitorului, iar o a treia categorie scrutează trecutul. Or, apelurile oamenilor către o instanță supremă sau către autorități de a le rezolva problemele este aceeași formă a așteptării prințului. Mi se va spune că e un paternalism și servilism obișnuit. Totuși se pare că aici lucrurile au o anume profunzime – e vorba de eschatologie. Ba chiar de una destul de curioasă.

Eschatologia mesianică

În lovitura triplă a lui Nicolai Uskov, în pofida abundenței argumentării istorice (chiar a unui exces retoric), gînduri sînt puține. Ideea principală și fatală – la noi totul este rău. Tot felul de ratinguri în care mama-Rusia atîrnă undeva între Uganda și Chad după nivelul libertății afacerilor, sau dimpotrivă face un salt pînă la nivelul lui Zimbabwe după indicele de corupție servesc drept ilustrare a acestui „totul este rău”. Încheind partea negativă cu ajutorul acestei simple manipulări a datelor statistice, autorul nostru își îndreaptă atenția asupra Europei educate, întrevăzînd înăuntrul ei acele trăsături încîntătoare, care lipsesc cu desăvîrşire pe tot întinsul patriei.

În spatele abundentelor argumentări, se conturează supărarea față de „elită”, care „nu vrea să continue europenizarea”. Logica pro-occidentală și, în egală măsură, cea anti-occidentală sînt de înțeles. La noi totul este rău, deoarece alături de noi se află marea civilizație occidentală, iar noi sîntem tot mai „asiatici”. Interesantă este structura răspunsurilor posibile cu privire la această dorință de a schimba vectorii. Ea poate fi diferită, dar inevitabil implică intervenția elitelor în alegerea civilizată. Simplu spus, este un fel de „oglindă regală” [„царское зерцало”, simbol al monarhiei țariste, avînd forma unei prisme triunghiulare, pe fiecare parte a acesteia fiind scrise cele trei decrete ale lui Petru I cu privire la modul de comportare în „spațiul public”] avînd menirea să ofere prințului viitor (slabă speranţă în conducătorii noştri actuali) un program de acțiuni.

În calitata unei astfel de elite, mult timp era considerat M.B. Hodorkovski și potențialul grup al susținătorilor și adepților săi. Însă, s-a dovedit că fostul deținut al penitenciarul din Segheja nu are astfel de intenții. Mai mult, el însuși a recunoscul că a scris președintelui în speranța că vor fi luate măsurile necesare. Președintele actual cu greu poate schimba situația creată, dat fiind că este înconjurat de curteni vicleni și negustori hoțomani. Nu-i rămîne decît să stea în Elveția în speranța că prințul așteptat în cele din urmă „se va arăta și va băga de seamă”. Faptele sale viitoare vor fi raționale și logice, iar chipul său îndreptat către oameni. Dar chipul acesta este unul întunecat, iar Hodorkovski, eliberat din detenție, a văzut în el ceva ce l-a făcut să renunțe la lupta politică.

Două activiste pentru drepturilor omului, unii numindu-le din obișnuință „fetele” («девочками»), alții „batjocoritoarele” («кощунницами») sau, pur și simplu, „pussy”-cuțile ( «пуськами»), au încetat brusc, odată ieșite din închisoare, să mai declare spațiul mediatic ca fiind întruchiparea nelegiuiților. Lupta pentru drepturile deținuților este o muncă de rutină ce solicită relații constructive cu puterea statului. Iar în discuția avută cu fostul profesor al Academiei Teologice din Moscova, Kuraev, ele au recunoscut că „au fost greșit înțelese” și, de fapt, ele nici nu s-au referit la revoluție. Căci pentru a schimba situația în privința deținuților nu e nevoie de „un oarecare altul”, cel care le va schimba pe toate, executînd de unul singur întreaga muncă de asamblare. Cu demontarea ne vom descurca și singuri – energie distructivă avem destulă. Dar și cu construcția stăm prost – orice ai vrea să faci, oricum un automat Kalașnikov iese. Poate nu e cazul să mai încercăm?

În spatele tuturor acestor dezamăgiri și speranțe se întrevede o oarecare istoriosofie. Această istoriosofie conține recunoașterea alegerii greșite din trecut și speranța schimbării. Uneori schimbarea include în sine o importantă componentă mesianică – speranța prințului care stă să vină. În principiu, partea esențială – mesianismul social – (speranța în venirea celui capabil să le îndrepte pe toate) gîndirea noastră socială a preluat-o din iudaismul elenist, iar acesta – din însuși codul profetic al Vechiului Testament.

Cuvîntul „Mesia” este, vorbind la modul general, echivalentul semitic al cuvîntului rusesc «Помазанник» („Unsul”), fiind unul din derivatele rădăcinii semnificînd „ungerea, a da pe cineva cu ulei”. În antichitate, uleiul simboliza Gloria și puterea transmisă de către Dumnezeu celui uns. În iudaismul elenist, unul dintre înțelesurile acestui cuvînt era legat de salvarea mistică a omenirii de păcat. În alte accepțiuni, mult mai vechi, unsul era monarhul care își salvează propriul popor pentru Dumnezeu și viață. Grecește acestui Uns i s-a spus atît „Christos”, cît și „Sotir”, adică salvatorul.

Astfel, la începuturile creștinismului, înțelesul mistic și  cathartic al salvatorului – ca mîntuitor al lumii de blestem, adică de o greșeală produsă într-un trecut îndepărtat, pornind de la care, totul a mers prost. Apoi, în epoca creștină, a apărut anti-istoriosofia, altoită pe o înțelegere eschatologică.  Venirea Salvatorului-Christos nu a anulat însă așteptarea. Acum, noi așteptăm cea de-a doua venire a Sa. O precizare – el  va fi dual: la început va veni Antichristul, sosia spurcată a Salvatorului, a Principiului (în latină, princeps, în germană – Prinz), care, de fapt, și era așteptat de către revoluționarii din „Demonii” lui Dostoievski.

Liberalii noștri, întristați de refuzul lui Hodorkovski și de dedicarea fostelor „Pussy Riot” unor activități ce țin de apărarea drepturilor, se află acum la etapa interpretării iudaice de alternativă a Sotirului-Unsului ca Reformator politic, care va readuce Mama-Rusie pe calea occidentală, calea năzuită, care, într-un sfîrșit, va pune capăt odiosului bizantinism византийщиной]. În ochii tîlcuitorilor liberali ai istoriei, Putin e reprezentarea țarului Irod, care, din teama că va veni Unsul-izbăvitor și-i va lua tronul, îi ucide pe toți pruncii din Betleem. Iar rolul acestor prunci, conform liberalilor noștri, le-ar reveni acelor femei-mime, care au țopăit în Catedrala Christos-Mîntuitorul, chemînd Maica Domnului să-l izgonească pe Putin. Anume din acest motiv, ele, „fetele”, abia de sînt acei prunci. O astfel de tălmăcire își are dreptul său la existență. Dar, ea este mai slabă decît cea creștină. Și mult mai puțin interesantă.

Vestitorul Celuilalt

În schimb, interpretarea diaconului Kuraev pare a fi destul de creștină, dar și foarte înspăimîntătoare. Din postările sale despre oploșirea sodomiților în sutane în actuala BOR, reiese, de fapt, o singură concluzie radicală, pe care onorabilul blogger nu se încumetă să o exprime el însuși, dar de care s-a apropiat fostul său amic, actualmente oponentul bisericesc – episcopul Grigorii Lurie. Sensul acestei concluzii este următorul: homosexualii din cadrul BOR-ului reprezintă o sectă aparte a celor inițiați, așteptînd venirea…, cum s-ar zice, a unui fel de eliberator. Și în ajunul acesteia, ei „inițiază” prin această groaznică formă de „ungere” noua oaste a slujitorilor și supușilor acestui nou Prinț.

E prea trist? Însă cei care l-au citit pe Tolkien (iar Kuraev recent îl cita) înțeleg că în pofida întregii artisticități a acestei interpretări ea este adînc înrădăcinată în creștinism ca mod de gîndire.

Se poate, desigur, de spus că oamenii sînt acum mai raționali și nu cred în astfel de sauronisme. Dar invitația recentă din partea site-ul gay.ru către ierarhii-homosexuali de a face în sfîrșit „coming-out”-ul și de a arăta „fața luminată” a BOR-ului, înclină în folosul unei astfel de explicații. Astfel liberalii au devenit confuzi: parcă trebuie de apărat gay-ii, dar a o face în cadrul bisericii e într-un fel  jenant.

Am să repet faptul că noi descriem mai curînd ceea ce se petrece în mintea oamenilor, decît ceea ce se întîmplă în realitate. De aceea confuzia i-a cuprins și pe conservatori: dacă este adevărat ceea ce scrie Kuraev, atunci reiese că sodomiții cu a lor îngrozitoare ungere pregătesc Rusia de Armaghedon. Iar în preajma acestuia, esențele se dedublează, reamintindu-ni-se predicile bespopovților [reprezentanții uneia din cele două mari grupe a staroverilor] despre faptul că în timpurile de la urmă ale lumii toate își vor schimba însemnele. Șleahta antihriștilor va lua locul bisericii, iar credincioșii se vor ascunde prin case și apartamente. Bunăoară, acum nu de mult, preotul Fiodor Liudogovski a spus-o tranșant: „trebuie să reînviem ortodoxia de apartament”.

Acum ia și așteaptă prințul… Am fi dorit ca lucrurile să fie mai simple, dar eschatologia, inserată în matricea culturală, nu ne lasă. De aceea Kuraev și se avîntă în „ultima și decisiva” luptă. Conservator fiind, și-a dat seama de mult că miroase a praf de pușcă. Se poate totuși ca lucrurile să fie mai simple? Poate că, în locul așteptării prințului, în locul căutării „căderilor în păcat” din trecut, să muncim în prezent? Poate Hodorkovski și „Pussy Riot”-ul au luat o decizie dreaptă și nu e nevoie să aștepți pe cineva pentru a-ți face treaba? Căci de așteptat se poate, doar că să nu ne apară cumva cel neaşteptat.

Sursă text: В ожидании принца ( http://polit.ru/article/2014/01/20/prince/ )

Traducere: Alexandru Lupușor