ŞTIRI & COMENTARII:
Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne din Parlamentul European a votat pozitiv raportul privind liberalizarea vizelor pentru Republica Moldova. E un eveniment important pentru că face acest proces de liberalizare a vizelor (şi în ultima de instanţă de apropiere şi integrare) tot mai real şi verosimil maselor de moldoveni. E o decizie cu semnificaţie simbolică, un gest de încredere, dar şi una din primele decizii venite dinspre UE cu impact real asupra vieţii cetăţenilor ordinari ai Republicii Moldova (care călătoresc în Europa).
Deputatul Valeriu Guma, condamnat în România, a anunțat în urmă cu puțin timp că renunță la mandatul de deputat și părăsește Partidul Democrat. Pare o decizie înţeleaptă din partea PD, dar care e mai degrabă motivată de raţiuni strategice decît etice.
Andrei Domașcan și-a dat demisia din funcția de director general al Î.S. „Calea Ferată din Moldova”, fiind „responsabil de neexecutarea în termen a sarcinilor şi obiectivelor stabilite în cadrul reformării instituției”. Această demisie apare după ce, la 11 februarie, Procuratura Generală a finalizat investigaţiile în 10 cauze penale, vizând activitatea unor agenţi economici, care prin evaziune fiscală au prejudiciat bugetul de stat cu peste 12 milioane lei. Totodată, fostul director al Căii Ferate Moldova (CFM), Vitalie Strună, dar și un fost șef de Direcție din cadrul CFM, sunt învinuiți de delapidare de fonduri în proporții de 400 mii de euro. Această demisie pare judicioasă, dar ea va fi şi pe deplin justă dacă ar fi urmată şi de dosare penale şi de înalţi funcţionari de la CFM judecaţi pentru ceea ce li se incriminează. Alminteri, nu vom avea decît o rotaţie a unor înalţi funcţionari corupţi, care se pricopsesc pe rînd din avutul statului.
Situația tensionată din cadrul Mitropoliei Basarabiei continuă să se amplifice şi tinde să ia accente tot mai sordide, după ce Ministerul Justiției a înregistrat Mitropolia Chişinăului şi a Moldovei de Răsărit. Acest caz arată cu prisosinţă mizele lumeşti – prea lumeşti – ale cultelor religioase şi cu atît mai mult ale instituţiilor ecleziastice.
Prima ședință în clădirea renovată a Parlamentului s-a desfășurat ieri, 13 februarie, în noul sediu al Parlamentului. Condițiile din sala destinată jurnaliștilor au stârnit o serie de nemulțumiri din partea jurnaliştilor: spaţiu redus, acces la şedinţele parlamentului limitat de monitoare, şi acelea deficiente, în contrast cu confortul fastuos din sălile parlamentului. Acest lucru ne arată că pentru parlamentarii moldoveni transparenţa şi libertatea de exprimare nu sînt chiar nişte valori încetăţenite.
Sîmbătă 15 februarie a avut loc ziua uşilor deschise la Parlament. Oamenii au dat buzna care de pe unde să vadă noua clădire a parlamentului, primiţi de unii deputaţi şi preşedintele parlamentului Igor Corman. Un exerciţiu cu tentă democratică, dar care a lăsat un sentiment ambiguu vizitatorilor prin contrastul pe care l-au văzut între confortul din parlament şi lipsurile de acasă.
ARTICOLE:
Ion Grosu face cîteva observații despre marcajul rutier din Chișinău: ”20 de secunde pe o stradă din centrul Chișinăului, într-o perioadă destul de lejeră pentru trafic. Cinci riscuri de producere de accident, cel puțin 12 șoferi stresați, nevoiți să facă viraje pe o porțiune extrem de simplă de drum…Toate aceste incomodități și situații în care șoferii trebuie să inventeze în stres soluții pentru a evita accidentele sunt datorate deciziilor luate de funcționarii de la primărie: începînd cu amplasarea indicatoarelor rutiere, amplasării stației sau lipsei acesteia, parcărilor, marcajului rutier, permisiunii de a acapara trotuarul pentru o construcție multianuală, de toate este responsabilă doar primăria. Detalii… Detalii care sporesc riscul de pierderi de vieți, de sănătate, de nervi sau de proprietate. Detalii care arată nivelul la care s-a rostogolit gestiunea fluxului de transport din Chișinău.”
Vasile Ernu publică pe CriticAtac un foarte bun articol despre Jocurile Olimpice de la Soci și dispariția, prin privatizare a sportului de masă: ”Odată cu neoliberalismul are loc un soi de privatizare a sportului de masă. Practic, este un proces invers celui care a avut loc în sec. al XIX-lea: de la sportul de masă, accesibil unui mare număr de oameni, la sportul profesionist, accesibil sau subordonat unei „aristocraţii financiare”. Acesta se va simţi mai ales după căderea comunismului, care cumva făcea o presiune imensă asupra sportului privat occidental. Doar cîteva state puternice precum SUA, Anglia sau Germania, promotoare ale sportului privat, puteau rezista în faţa maşinăriei sportului de stat al spaţiului comunist. De ce? Sînt multe cauze. Ce este însă evident e următorul fapt: odată cu dispariţia comunismului şi intrarea în epoca capitalismului financiar neoliberal global în care „totul trebuie să fie privat”, sportul îşi modifică substanţial structura. Sportul de performanţă, şi în general sportul, nu mai este un fenomen de masă, ci unul ce ţine de apanajul unor grupuri privilegiate financiar sau care subordonează diverse grupuri sărace cu potenţial sportiv pe care le transfoma în marfă sau le include în mecanismul „aristocraţiei financiare sportive”.
Tot pe CriticAtac și tot despre sport, Dinu Guțu scrie despre mutațiile consumeriste din fotbal și despre marginalizarea ultrașilor: ”Fotbalul ne este ”livrat” mediatic, ca fiind un sport cu o ”audiență respectabilă, stând în loje…, pe canapea, acasă, în baruri, privind televizorul etc”. Fotbalul devine un bun global de consum, departe de afilierea de altă dată, a firmelor de huligani, construite pe valențe ale clasei mucitoare, pe un puternic patriotism local și o cultură de nostalgie pentru ”comunitate”. Cineva din comentatori se întreabă, ce înseamnă, în această eră, să mai fii suporter al unei echipe?
Oana Viorean despre ideologia conservatoare a filantropiei, în CriticAtac: „Majoritatea campaniilor de acest fel pun accentul pe ajutorul imediat, material, se limitează la aspectele punctuale ale sărăciei manifeste. Nu intervin pe lângă instituțiile statului ca situația acestor categorii de oameni să se îmbunătățească pe termen lung. Nu se implică într-o critică a sistemului care face sărăcia posibilă, continuă să activeze în interiorul lui. Intențiile sunt bune. În Belgia, care găzduiește capitala Uniunii Europene, o persoană din șase, iar în Bruxelles una din trei, trăiește sub pragul de sărăcie. Deci e nevoie, și aici, și oriunde, de filantropie. E nevoie să facem bine.// Dar să fim un pic atenți la bine. (…) Toate astea înseamnă că trebuie să fim conștienți ce facem și cât facem atunci când scoatem din buzunar bănuții roșii nedoriți, sau forme similare de implicare în mașinăria caritabilă. Ajutăm foarte puțin, și cel mai probabil aproape deloc, nevoiașii orașului, țării, sau lumii în care trăim, în același timp întreținând, prin neimplicare, structura și condițiile care fac din ei nevoiașii care sunt. Nu degeaba ideologia filantropiei, împreună cu respectul pentru autoritate, a fost promovată cu elan de biserică, o instituție profund conservatoare. (…) Filantropia, neînsoțită de un proiect emancipator coerent, nu-și pune problema originilor inegalității, ci, dimpotrivă, le maschează, dând impresia că ceva se întâmplă totuși pentru a face viața oamenilor ălora mai ușoară. (…) Nu-i de mirare că tot mai multe corporații fac tot ce pot ca să intre în lumea profitabilă a filantropiei și a privatizării ajutorului social (vezi MasterCard în Africa). Profitul e dublu, de imagine, și de neschimbare.”
Richard Sennett (în Marianne) crede că dominația neoliberalismului e de scurtă durată: ”Peut-être que le néolibéralisme sera une chose très courte dans l’histoire des hommes. Ce n’est pas un système viable. Je persiste à croire qu’il est mauvais pour l’individu, destructeur de soi et des autres. Je suis persuadé que tout cela ne durera pas. Très court, je vous dis. Comptez. Depuis combien de temps vivons-nous sous ce régime ? Trente ans, quarante ans ? C’est restreint. C’est presque fini. Cela ne va pas durer beaucoup plus longtemps. Même le capitalisme va s’épuiser et se détruire. Nier la profondeur du social n’a aucun avenir. Je n’aime pas le mot «naturel», mais c’est bien à cela que nous avons affaire : la négation des dispositions naturelles des individus. Maintenant, le problème sociologique fondamental à résoudre, c’est de comprendre comment deux phénomènes peuvent exister en même temps : l’inégalité et le respect mutuel. Il a existé des sociétés dans lesquelles c’était possible. Pourquoi cela serait-il devenu impossible ? C’est en me posant cette question que je me dis que le néolibéralisme est vraiment à court terme. On voit bien qu’il lui manque quelque chose, que tout cet édifice est fragile et impossible politiquement.”
Ce se întîmplă în Bosnia?
Eléonore Loué-Feichter și Andrea de Noni în Le Courrier des Balkans: ”Ces manifestations marquent le début d’un réveil des consciences pour l’ensemble de la population, sans connotation ethnique. La plus grande crainte des autorités est en effet qu’un jour, tous les citoyens du pays s’unissent pour agir en commun et mettent en péril vingt ans de discours nationalistes qui ont permis à la classe politique de se maintenir au pouvoir.”
Doleanțele protestatarilor pot fi citite aici:
”- maintenir l’ordre public et la paix par une coopération entre les citoyens, la police et la protection civile pour éviter la criminalisation, la politisation et la manipulation des manifestations ;
– la mise en place d’un gouvernement technique, composé d’experts apolitiques, n’ayant jamais eu de poste gouvernemental. Ce gouvernement aura pour mission de diriger le canton de Tuzla jusqu’aux prochaines élections prévues en 2014. Ce gouvernement soumettra chaque semaine des rapports sur son travail et des propositions. Tous les citoyens intéressés pourront suivre le travail de ce gouvernement ;
– la résolution, par une procédure rapide, de toutes les questions relatives à la privatisation des entreprises suivantes : Dita ; Polihem ; Poliohem ;Gumara et Konjuh. Le gouvernement pourra confisquer les propriétés acquises frauduleusement, prononcer l’annulation des accords de privatisation, rendre les usines aux travailleurs et recommencer la production dès cela sera possible ;
– l’égalisation entre les salaires des représentants du gouvernement avec ceux des travailleurs du secteur public et privé, la fin des primes de toutes sortes et l’arrêt du paiement des salaires des ministres et autres représentants dont le mandat a pris fin.”
Los Angeles Review of Books a făcut un interviu cu Norman Manea: ”Furthermore, L’Affaire Eliade reopened old wounds about Manea’s cultural standing, even his right to identify himself as a Romanian writer. His early position on that subject had been simple: language being paramount, his writing in Romanian made him a Romanian writer. But the country’s nationalism has sometimes begged to differ, even when he lived there. “They had nothing against a Jewish writer’s writing about Jews,” he says, recalling the position of the secret police. “‘Write about Jews — or, even better, leave the country and go to Palestine! Don’t write about us. Don’t think you are a Romanian writer, that you are Romanian. Don’t delude yourself.’” Now, he says, he’s ready to entertain the idea they might have been right. “I’m really not sure at all.” Living abroad for more than two decades can only have complicated the issue. Nonetheless, just a few days ago the country’s Writers’ Union included his name on their short list of Nobel nominees, and he is acknowledged to be the most translated contemporary author writing in Romanian.”
Oleg Riabov și Tatiana Riabova scriu despre construcția contemporană a unei falii civilizaționale între Rusia și Europa de-a lungul orientării sexuale. ”In recent years, the concept of „Gayropa” has become increasingly visible in Russian Internet sources and is used to characterize the European gender order. The word gei(from the English „gay”) appeared in the Russian language only in the early 1990s and is used together withgoluboi, to refer to homosexual men.Goluboi also means blue and one can therefore often read about „blue Europe” or the „blue lobby” in politics. The notion of Gayropa has become a means to define Russia’s place in the modern world and plays an important role in geopolitical discourse and to legitimize the powers that be.”
Libération: Primarul oraşului New York, Bill De Blasio, ales în noiembrie 2013, va legaliza statutul a peste o jumătate de milion de locuitori ai NY fără acte, acordîndu-le acte de identitate municipale. Aceste acte municipale le va permite posesorilor lor o serie de facilităţi: cont la bancă, acces la serviciile publice, garanţia unui salariu minim. Această decizie inovatoare va scurtcircuita blocajul pe care îl impune în acest sens statul federal şi anume camera reprezentanţilor, dominată de conservatori. Alte oraşe americane (Los Angeles, San Francisco, New Haven) au în pregătire proiecte similare. Ce ar fi ca şi primarul Chişinăului să-şi permită un gest de un umanism şi o largheţe asemănătoare cu cel al colegului său de la New York, legalizînd condiţia celor 2-3 mii de persoane fără acte de identitate şi care, din acest motiv, sînt lipsite de cele mai elementare drepturi? (PN)
CĂRȚI:
Plutopia: Nuclear Families, Atomic Cities, and the Great Soviet and American Plutonium Disasters de Kate Brown. Originalitatea acestei cărţi este asigurat prin felul în care autoarea a ştiut să îmbine rigoarea academică şi o subiectivitate asumată (prin naraţiunea dusă la persoana I). Sursele folosite de autoare: arhive de stat, presă, discursuri publice, interviuri, anchete etnografice. Studiul de caz comparativ ale celor două oraşe „atomice” (în care se producea plutoniu pentru armament nuclear) – Oziorsk şi Richland – arată, în ciuda unor aşteptări comune, similaritatea politicilor şi strategiilor pe care statul sovietic şi cel american le promovau în aceste oraşe cu statut special. Aceste studii de caz sînt revelatoare asupra felului în care URSS şi SUA au construit nişte comunităţi de cetăţeni loiali, deseori în ciuda unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi cum, în acelaşi timp, un anumit număr de categorii au fost excluse din această comunitate. Cartea lui Kate Brown stimulează de asemenea reflecţii despre preţul libertăţii (şi libertăţilor cetăţeneşti) şi mai ales al renunţării la ea/ele, despre natura statului social (în URSS şi SUA), despre interesele strategice ale statului şi felul în care aceste interese au fost promovate în ciuda intereselor evidente ale cetăţenilor şi ale comunităţilor din aceste oraşe şi din împrejurimile lor. E o lectură mai mult decît necesară, la care vom reveni cu o cronică desfăşurată. (PN)
Manuel Castells, Networks of Outrage and Hope: Social Movements in the Internet Age (Polity Books, 2012). Încă o citesc. E despre seria de mișcări sociale și revolte din Africa (Tunisia, Egypt, Libia), Spania, Islanda, SUA. (VS)
FILME:
O cronică pe hotnews.ro a filmului „Matei, copil miner” – de Alexandra Gulea, cu: Alexandru Czuli, Remus Marginean, Cornel Scripcaru, Tania Popa, Mirela Cioaba, Ada Navrot, Claudiu Ababei, care pune în imagine filmică problema copiilor rămaşi fără grija părinţilor, după plecarea acestora peste hotare. „Lungmetrajul de debut al Alexandrei Gulea parca e facut de un strain: arată bine, dar arată lucrurile care i-ar sări în ochi cuiva care vine în România pentru prima oară. Senzaţia apare de pe generic, atunci când muzica de influenţă populară se suprapune peste imaginea unor blocuri staliniste peste care pluteşte ceaţa. Poezia mizerabilistă nu sună fals iniţial, dar nesiguranţa scenariului şi lipsa de autenticitate a interpretărilor scad treptat potenţialul filmului de a convinge.”
Parajanov (2013, Serge Avedikian, Olena Fetisova). Așa un film: fără poveste, fără logică… Doar cu un om excentric în centru: Parajanov.
Semnalăm apariţia unui blog independent (creat de Dr. Gonzo, Lady Ika, Maria Creţu, Vadim Tziganasj, San Dul) cu cronici de filme: http://briciul.wordpress.com/
Pe acest blog putem citi între altele o impresie interesantă la ultimul film al lui Igor Cobileanski, La limita de jos a cerului: „Arta contemporană, și mai ales filmul tinde se introducă spectatorul într-o anumită emoție și o anumită înțelegere a unor lucruri. Şi anume asta a reuşit să facă regizorul Igor Cobileanski – să ne dea întrebări, ci nu răspunsuri. Și după ce înțelegi aceste întrebări și simți aceste lucruri, îți dai seama că înțelegi și despre ce e filmul. E despre noi, despre orașele noastre triste și fețele ursuze; despre dorința refulată de a fi liberi și pesimismul social ca stare normală; despre mamele impuse de stat să ne crească şi să ne educe în condiţii inumane; despre taţii plecaţi mai devreme decât ne-am fi dorit; despre imposibilitatea și nedorința noastră de a privi la soare. Pentru că filmul nu conține nici o rază de soare, la propriu și la figurat. Locuim tot în umbra fobiilor și fantomelor și nu mai vrem să vedem lumina astrului ceresc. Iar atunci când câte unul din noi îndrăznește s-o facă, este secerat de razele fierbinți a acestuia. Exact ca în mitul lui Dedal şi Icar. Doar că, în cazul filmului lui Cobileanski, Icar e lăsat de izbelişte chiar din start. Icar este orfanul care vrea să zboare spre soare pentru aşi găsi părintele pe care nu l-a avut niciodată.”
Sursă imagine: unimedia.info
