[label shape=”” type=””] Victor Druță [/label]

 

Prima concluzie pe care am tras-o după lectura textului lui Mircea V. Ciobanu „Elogiu oligarhiei” e aceea că capitalismul şi stihiile lui naturale sunt binele suprem şi zeul social căruia trebuie să „ plecăm a noastre inemi”, cum zicea Eminescu. Oligarhii, în ideea domnului Ciobanu, sunt floarea acestui sublim capitalism, prin urmare, să-i mai lăsăm să trăiască, ca nu cumva să vină în locul lor vreun dictator, vreun autocrat! „Un stat oligarhic e, de regulă, un stat tranzitoriu dinspre dictatură spre democraţie” . Să mai aşteptăm oleacă, deci, până soseşte în gară democrația cea adevărată.

Această idee a domnului Ciobanu îmi pare bizară. Pentru că oligarhia, prin definiție, este o formă de putere politică, un guvern al câtorva, care acționează în folosul propriu şi în detrimentul celorlalți. E inacceptabilă, deci! Iar un om bogat, un Cresus, dacă nu e la guvernare nu e un oligarh.  Bizară îmi pare şi afirmația că Rusia democratică, Rusia lui Elţin, au făurit-o în bună parte oligarhii, care au susţinut procesul de liberalizare a unei societăţi comunizate până în măduva oaselor. Dar oare oligarhii de ce au apărut pe scenă? Oare nu de aceea că statul de drept, că participarea populară la treburile statului erau foarte slabe?

Cred că a accepta cu inimă uşoară ca averile întregii comunități să nimerească în mâinile câtorva afacerişti fără scrupule este o rătăcire periculoasă. Lucrul acesta trebuie să-l condamnăm indiferent de orientarea politică pe care o împărtăşim. Iar capitalismul, zeul domnului Ciobanu, nu este decât un aspect al civilizației occidentale. Apărut din nepotolita sete a omului de câştiguri cât mai mari, capitalismul s-a dezvoltat în Occident în strânsă corelație cu progresul tehnico-ştiințific pe de o parte şi cu individualismul tipic al omului occidental pe de altă parte. Am creat maşini din ce în ce mai sofisticate pentru a deveni tot mai puternici. Ne-am eliberat de impunerile colectivității prin secularizări, prin hotărâta înlăturare a prejudiciilor religioase şi de orice alt fel. Am pus în centrul vieții noastre sociale individul singular. Drepturile acestui individ singular, însă, prin democrație se apără, prin mecanismele, regulile, costurile ei. Pe de o parte deci, individul, cu setea lui nemărginită de putere, pe de alta, comunitatea indivizilor care creează cadrul luptei, regulile jocului, democrația. Acesta este Occidentul, o eternă luptă a unor principii contrare, dar indisolubil legate între ele. Şi a exagera un aspect al său în detrimentul altor aspecte nu este corect.

Cine sunt oligarhii? Sunt puținii care dețin puterea politică. Aristotel făcea între ei o anumită deosebire. Puterea unor oameni puțini dar virtuoşi, care respectă poporul şi acționează în numele lui, era calificată drept aristocrație. Puterea politică a câtorva persoane care se gândesc numai la binele lor era numită oligarhie. Dar pe noi ne interesează oligarhii în sens rusesc, adică marii îmbogățiți ai unei perioade tulburi de tranziție la capitalism, cu legi proaste sau prost respectate, care reuşesc să pună mâna şi pe puterea politică. Şi care anulează în fapt democrația. Putin s-a răfuit crunt cu aceşti oligarhi, salvând Rusia de haosul unei puteri oculte şi arbitrare. A făcut-o prin mijloace nedemocratice, dar a făcut-o, instaurând un regim poate nedrept în multe privințe, dar cu legi mai clare ale jocului.

În societățile moderne, cu democrații avansate, nu există oligarhi în sens rusesc. Există oameni foarte bogați, există lobby, dar şi o luptă acerbă contra legilor ad personam. Un exemplu este Italia, unde Berlusconi, da, a încercat să acapareze o putere din ce în ce mai mare, dar a fost silit să bată în retragere. Tranziția de la fascism la democrație în Italia nu a cunoscut oligarhi şi a fost făcută sub tutela unei constituții foarte de stânga, elaborată şi cu aportul unor comunişti ca Palmiro Togliatti. Iar societatea italiană, ca de altfel toate societățile vest-europene, a evoluat spre idealuri tot mai de stânga, spre tutelarea drepturilor oamenilor muncii, spre servicii gratuite, spre protejarea săracilor şi eradicarea sărăciei. Iar tot acest „stângism”, să nu uităm, se plăteşte şi din impozitarea progresivă.

Oamenii foarte bogați nu sunt un rău în sine. E bine însă ca averile lor să devină sociale, să creeze locuri de muncă, să fugă cât mai puțin din țară. E bine ca ei să nu creeze mecanisme de putere politică oculte, partide de buzunar, legi ad personam, să contribuie la dezvoltarea societății. Însă numai un popor atent la guvernanții săi şi neindiferent la propria sa soartă va reuşi să nu se lase călărit de nişte oligarhi fără scrupule. Nu cunosc multe amănunte din viața noilor îmbogățiți ai capitalismului moldovenesc. Dar nu am auzit încă istorii frumoase de mari întreprinderi industriale, de genii care nu numai să câştige sume fabuloase, dar şi să schimbe aspectul țării lor, să dea de lucru la mii de oameni. Capitaliştii noştri, se pare, construiesc doar castele pline  de kitsch. Există, însă, în lume şi alte exemple. În Italia au fost şi capitalişti care au făcut lucruri importante pentru țara lor: Enrico Mattei, Adriano Olivetti, Giangiacomo Feltrinelli, Raoul Gardini, care au luptat contra inerției şi au mai şi avut un farmec omenesc deosebit.

Republica Moldova este o țară foarte săracă. Şi s-a zis că democrația este posibilă doar cu condiția unui nivel de trai decent. O fi. Dar mă gândesc la democrația ateniană. Erau cu mult mai bogați decât moldovenii cetățenii liberi ai Atenei antice? Cred că totul depinde de voința noastră, de liderii noştri, de intelectualii noştri. Avem nevoie de nişte legi drepte şi de nişte oameni drepți. Avem datoria de a înțelege şi de a controla cum funcționează puterea. Avem nevoie de entuziasm popular pentru construirea operelor noastre publice. Prea multă vreme am rămas resemnați, cineva ar trebui să zică ca bădița Vasile a Iloaiei: „Hai şi noi, măi băieți, să dăm ajutor la drum, să nu zică Vodă, când a trece pe aici, că satul nostru e mai leneş decât alte sate.”

În concluzie ar fi de zis că e foarte bine că discutăm pe acest lăudabil portal, platzforma, despre societatea ce urmează s-o avem în Moldova. Suntem noi cei care facem regulile, nu ni le trimite din cer zeul capitalismului, cu hârzobul. Ştim că proprietatea e sfântă. Tocmai de aceea, atenție!, să nu ne-o fure nimeni. Îmbogățiți-vă! A fi bogat e glorios, sunt perfect de acord cu Deng Xiaoping, dar bogăția nu trebuie să corupă puterea democratică, iar țara nu trebuie să fie o vacă de muls pentru nimeni.

Şi apoi, dacă vorbim despre oligarhi, şi dacă oligarhii îs puțini, prin definiție, atunci ei trebuie să aibă un nume. De, altfel, despre ce vorbim? Este Plahotniuc un oligarh? Este Filat un oligarh? Dacă da, atunci să discutăm despre Plahotniuc şi despre Filat. Nu e cazul însă să ne ascundem după ideea că oligarhia este o etapă de trecere spre democrație şi că nu a venit încă momentul să luptăm cu ea.

Jos oligarhii!