[label shape=”” type=””] Mircea V. Ciobanu [/label]

 

Este Republica Moldova un stat oligarhic? Un sondaj-fulger ar aduna, cred eu, o bună jumătate de răspunsuri afirmative. Or, asta e percepţia generală. O tot atât de fugară analiză a noţiunii şi a parcursului scurt al RM ar putea inversa situaţia. Termenul înseamnă „puterea celor puţini”. Dar, de la independenţă încoace (puţin peste 20 de ani), la putere s-au perindat câteva sute de deputaţi, câţiva zeci de miniştri, plus câteva zeci de partide, care nu numai că au participat activ la scrutin, dar şi s-au succedat permanent la guvernare (cu o singură excepţie: PCRM a rezistat două mandate succesive). Aflarea comuniştilor la guvernare a fost un fel de „istoria URSS în miniatură” (o epocă în care s-au copt oligarhii)… În fine, o trecere mai lentă şi mai detaliată prin anii tranziţiei noastre ne sugerează că… dar aici o vom lua mai pe îndelete.

***

Trebuie să-l dezamăgesc (ori, cum se spune: să-l avertizez de la bun început) pe cititorul care aşteaptă un parcurs istoric (termenul ne trimite în îndepărtata, obscura, semimitica antichitate) şi o explicaţie exhaustivă, adusă la zi, a fenomenului oligarhic. Sau o analiză profundă a oligarhiei moldoveneşti şi a oligarhismului autohton. Punctele mele de vedere (zic punctele, pentru că am tot încercat să schimb perspectivele) sunt ale unui diletant care nu poate aborda subiectul decât subiectiv-publicistic.

O primă precizare, de ordin semantic şi istoric. Chiar dacă simplificăm ecuaţia şi înţelegem oligarhia ca puterea celor puţini, iar democraţia ca puterea celor mulţi, prima noţiune nu trebuie să apară neapărat cu semnul negativ, în opoziţie cu al doilea. Oligarhia nu este un regim care a dezlocuit într-un mod tiranic şi abuziv democraţia. În nouă cazuri din zece, oligarhia a înlocuit autocraţia, tirania, dictatura, adică a diluat puterea autoritară a unui om. Aristocraţia („puterea celor aleşi”), un termen încărcat de nobleţe, este, stricto sensu, doar o formă particulară a oligarhiei. Exact aşa cum plutocraţia (puterea celor bogaţi) este o altă formă particulară a acesteia. Un stat oligarhic e, de regulă, un stat tranzitoriu dinspre dictatură spre democraţie.

***

Republica Moldova, dacă nu este un stat oligarhic prin definiţie, atunci este unul oligarhic… prin naştere. Statul a apărut în urma prăbuşirii unui imperiu şi a unei revoluţii-mişcări de emancipare naţională. Or, revoluţiile, precum se ştie, le gândesc romanticii, le fac nebunii şi le călăresc succesul… exact! – oligarhii!

Nu suntem o excepţie. Rusia democratică (dacă facem abstracţie de scurta perioadă februarie – octombrie 1917), Rusia lui Elţin, au făurit-o în bună parte oligarhii (Gusinski, Berezovski ş.a.), care au susţinut procesul de liberalizare a unei societăţi comunizate până în măduva oaselor. De altfel, termenul de „oligarh” cu referire la ei a intrat în circuit mai târziu, iniţial fiind folosit un cuvânt care pe jumătate era o calchiere semantică din franceză, iar pe altă jumătate un fel de calchiere sonoră: „новый русский”, de la „nouveau riche” (=noul îmbogăţit)… un fel de echivalent al „ciocoiului” nostru.

Dacă e să încheiem discuţia despre Rusia, trebuie să precizăm că tot sistemul „oligarhic” a fost înlocuit, odată cu venirea lui Putin, cu oligarhia militară şi a securităţii de stat. Iată un banc de la începutul secolului, povestit de Viktor Pelevin. O maşină este oprită de un grup de criminali („racket”) şi unul dintre bandiţi începe să bocănească în parbriz cu patul automatului Kalaşnikov. Se deschide geamul lateral şi bandiţii văd că pe banchetă stă un general FSB. „Tovarăşe general, noi tot batem şi batem, în uşă, am vrut să aflăm: la ce adresă să aducem banii?” Poporul, observă Pelevin, a remarcat acest schimb de acoperiş criminal mult înaintea politologilor. Nu trebuie să fii expert ca să constaţi că pe timpul dominaţiei „oligarhilor”, libertăţile democratice, inclusiv, libertatea cuvântului, erau mult mai largi decât pe timpul noii oligarhii, a poliţiei secrete. Acum, cu toată imaginea proastă care li s-a făcut, alde Gusinski, Hodorkovski, ba chiar şi Berezovski, în comparaţie cu fosta nomenclatură comunistă şi cu actualii satrapi FSB-işti ai economiei ruse, ei sunt nişte romantici. Fondatorii capitalismului rusesc. Şi ai societăţii democratice, în consecinţă. În acest context comparativ, îţi vine să exclami: Trăiască oligarhii!

***

Revenind la berbecii noştri, oligarhii moldoveni (de sorginte sovietică) sunt cei care au câştigat alegerile în primul parlament al republicii independente, în 1994. Erau nimeni alţii decât moşierii sovietici, preşedinţii de colhozuri şi alţi nomenclaturişti din Partidul Democrat Agrar. În acest sens, RM continua tradiţia statului sovietic, în care aşa-zisa nomenclatură era echivalentul perfect al noţiunii „oligarhie”.

Agrarienii au fost înlocuiţi – pe un timp scurt şi cu multe frământări, schimbări de guverne şi crize – de lupii tineri ai burgheziei în devenire (ADR). Aceştia, cu mici excepţii (Lucinschi şi anturajul său, Braghiş şi alţi comsomolişti pensionaţi cu tot cu unele proiecte antreprenoriale sovietice), erau deja produşi de tranziţie, crescând pe drojdiile micului business, în majoritate, pe traficul de produse deficitare, adesea, la limita contrabandei, pe micul comerţ sau pe mica producţie de mărfuri.

După ei au (re) venit la putere oligarhii cu titulatura comunistă. Aceştia au tot amestecat butucul lor de cărţi, au tot mixat-combinat conţinutul cam inconsistent al casetei (reuşind, totuşi, în criză de personalităţi, să pervertească şi suflete din alte zone politice) până s-au epuizat resursele modeste şi a început marasmul şi degenerarea, comparabilă cu degenerarea statului sovietic şi prăbuşirea acestuia.

Azi avem a patra categorie de oligarhi, pardon, politicieni, comparabilă cu a doua: lupii liberal-capitalişti, care şi-au mai ascuţit între timp dinţii. Nu ştiu în ce măsură putem numi statul drept unul oligarhic (cu atâtea succesiuni, nu ai cum să combaţi teza că toată gama societăţii a participat la expunerea voinţei), dar puterea, azi, o deţin câteva grupuri care pot fi numite ale oligarhiei financiare. Având toate şansele să rămână şi în continuare la guvernare… ori să fie schimbaţi de alte grupări oligarhice, eventual, din zona comunist-socialistă.

Bine, cineva ar putea să ne reproşeze (dinspre dreapta) că avem un stat democratic şi se respectă dreptul la libera exprimare (dovada e şi acest text al meu), că omul alege liber, conform unor legi recunoscute, alegerile mai fiind monitorizate destul de strâns de observatori internaţionali. În genere, cu drepturile politice nu stăm rău. Avem probleme cu cele economice, cu cele sociale… Stop! S-ar putea întâmpla să găsim aici buba explicativă.

În măsura în care nu există o concurenţă economică loială tuturor actorilor (concurenţa economică ar spori numărul „oligarhilor”, care, prin înmulţire, se anulează ca noţiune!), puţinii sunt cei care comandă muzica şi dirijează procesul. Inclusiv, cel electoral. În măsura în care nu există o lege privind finanţarea partidelor şi o alta care să oblige anunţarea patronilor instituţiilor mediatice, omul poate fi manipulat în cea mai brutală formă posibilă.

***

Statutul oligarhiei autohtone e specific. Francezii au două noţiuni diferite în ceea ce ţine de oligarhie. Este „oligarhia instituţională” (cum am spune, oligarhia formală, oligarhia clasică sau tradiţională). Şi este ceea ce în franceză se numeşte „oligarchie de fait” („oligarhia de fapt”). E situaţia în care accesul cetăţenilor la actul guvernării, inclusiv, prin posibilitatea de a alege şi de a fi ales, e deschis sub aspect constituţional şi asigurat prin regulile jocului democratic. În fapt însă, puterea e confiscată de o parte insignifiantă numeric a societăţii.

Jurnalistul francez Hervé Kempf, un anticapitalist declarat, în lucrarea sa recentă L’oligarchie ça suffit, vive la démocratie (pe care o aştept comentată de Petru Negură, Lilian Negură sau Vitalie Sprânceană) explica fenomenul prin concentrarea ascendentă a puterii decizionale în mâinile unei elite restrânse de politicieni, oameni de afaceri (el vorbeşte de şefi de mari întreprinderi), bancheri (actori financiari), jurnalişti influenţi. Această listă adună, după mine, portretul-robot al oligarhiei moldoveneşti: politicieni şi oameni de afaceri (la noi, spre deosebire de Franţa, aceştia sunt adesea unele şi aceleaşi persoane), actori financiari (uneori aceştia fac parte ŞI din primul grup), tot ei patroni sau deţinând controlul asupra celor mai influente mijloace de informare (ziare, posturi de radio şi TV, portaluri de ştiri). Dacă adăugăm aici că ei deţin şi puterea judiciară şi controlul asupra organelor represive, veţi înţelege că e chiar un abuz faţă de modelul descris de Kempf.

***

Există o prejudecată că oligarhia actuală e produsă de capitalism. E un fals. În primul rând, experienţa socialistă a demonstrat că oligarhia se simte în apele sale acolo, sau, mai bine zis, că sistemul de guvernare socialist e unul oligarhic prin definiţie. Indiferent dacă e „internaţional-socialist” ori „naţional-socialist”. În acest sens, pentru a lupta cu sistemul oligarhic, nu trebuie să consolidezi puterea statului (pentru că atunci mulţi vor râvni-o), ci să lărgeşti aria libertăţilor individuale. Şi să creezi posibilităţi cât mai multor oameni să câştige, să se îmbogăţească. Or, simplu spus, un stat cu mulţi oameni săraci e un pericol pentru toţi. Ecuaţia e simplă, am explicat-o mai sus: dacă oameni bogaţi sunt mai mulţi, dacă numărul lor trece de masa critică, noţiunea de oligarhie îşi pierde sensul.

Statul de azi, aparent unul liberal, e foarte… comunist-oligarhic. Statul deţine toată puterea politică, economică şi socială. El e cel care dirijează, el e cel care decide. Să ne mai mirăm că această putere e atât de râvnită de oameni care ar fi putut să prospere economic, ocupându-se de business, în loc să aibă „grijă” de treburile cetăţii? Îmi amintesc de nostima situaţie când jurnaliştii l-au întrebat pe Vladimir Voronin ce mai face Oleg, fiul acestuia şi businessmanul numărul unu în timpul guvernării comuniste. Nimic, zice liderul PCRM, e şomer. Or, firma stă fără lucru, pentru că… „nimic nu se construieşte în acest stat”!

Fals, Vladimir Nikolaevici! Se construieşte. Numai că toate tenderele le câştigă alte firme şi „comenzile de stat” merg în altă parte decât în „familie”. Iar în RM, trebuie să constatăm, cu foarte mici excepţii, lumea fie că lucrează la stat, fie că lucrează la întreprinderi care câştigă concursuri anunţate de stat, îşi vând marfa statului şi îndeplinesc „comenzile de stat”. În fine, din cauza corupţiei, până şi firmele care oferă servicii altor clienţi decât statul, sau îşi vând producţia unui cumpărător particular, inclusiv, străin, au de a face cu funcţionarul de stat la înregistrarea firmei, la exportul producţiei, la ţinerea evidenţei contabile etc. Deetatizarea de facto a economiei e una din căile de subţiere a tainului oligarhic.

***

O precizare. Oricât de straşnic le sună unora cuvântul, e preferabil cuvântul “oligarh (financiar)” celui de “nomenclaturist”. Pentru că “oligarhul” a gestionat ceva în viaţă şi a acţionat (a prosperat!) în condiţii de concurenţă economică, pe când nomenclaturistul e cel care a nimerit pe lista celor privilegiaţi numai din motive de devotament faţă de alcătuitorii listei. Bineînţeles că, şi într-un caz, şi în altul, există excepţii, dar dacă mergem pe excepţii, răsturnăm toate teoriile despre avantajele sau dezavantajele unui regim politic sau ale unei forme de guvernare. Am avut tirani progresişti, monarhi luminaţi, democraţii înfloritoare etc. Şi democraţii demagogice şi degradante, monarhi imbecili şi tirani… tiranici. Şi perioadele de înflorire adesea (poate cel mai adesea) s-au datorat mai mult unor personalităţi decât sistemelor şi contextelor.

***

Oricum, în toate formele ei posibile (şi noi nu putem fi excepţia excepţiilor), oligarhia era aproape obligatoriu etapa de trecere de la dictatură la democraţie. În acest sens, suntem pe calea cea dreaptă. Dar dacă această “etapă” tranzitorie durează deja de mai bine de două decenii, ceva nu merge, ceva trebuie schimbat. Simplu spus, trecerea de la un sistem oligarhic la unul democratic este stringent necesar. Tuturor, inclusiv, oligarhilor. Altfel, vine revoluţia şi dictatura proletariatului. Sau… oligarhia serviciilor secrete.

Soluţia simplă e sugerată de sensul cuvântului: pentru anularea ei, ea trebuie… multiplicată. O mulţime de „oligarhi” anulează oligarhia. Sigur că „mai mulţi” presupune din oficiu şi o mai modestă condiţie a acestora. O echilibrare a întreprinzătorilor mari şi mijlocii. Pe când reducerea numărului acestora, singularizarea, concentrarea puterii economice, politice, juridice în mâinile unui singur om (cazul Republicii Moldova) conduce la întărirea fenomenului. Mai  mult: la involuţia lui spre autoritarism.

***

Ce facem acum cu lozinca: „Trăiască oligarhia!”? O anulăm? O înlocuim cu: „Moarte oligarhilor!”? În niciun caz! Or, eu, unul, nu doresc o reinstaurare a vreunei dictaturi, fie de tip iacobin, fie autocratice sau… oligofrenocratice. Eu aş zice ceva mai cuminte, într-un fel de recunoştinţă pentru aportul capitaliştilor la constituirea democraţiei, dar în perspectiva încheierii unei etape şi a trecerii cuminţi la următoarea: Trăiască oligarhii! Jos cu ei!

 

Imagine: spyghana.com