[label shape=”” type=””] Ioana Brăilescu [/label]
Afacerea Est este cel mai recent film al regizorului moldovean Igor Cobilenaski, singurul cu o oarecare rezonanță pe scena cinematografică autohtonă. Scenariul filmului a fost scris la scurt timp după succesul primului scurtmetraj al lui Cobileanski, Când se stinge lumina, în 2008, dar producția a fost demarată abia în 2015, pe motivul lipsei de finanțare. Personal, aplaud inițiativa de a realiza o comedie care are potențial de a atrage noi publicuri către filmul românesc, fără a-i alunga pe cei care susțin din inerție producțiile locale și regionale, umplând sălile la festivaluri și premiere. Și totuși, în efortul de a `prinde la` cât mai mulți oameni, filmul apelează în mare măsură la mecanisme (auto-)colonizatoare, pe care le voi detalia în continuare.
Comedia-vagon împrumută structura tipică de road-movie, inovând prea puțin la nivel narativ, dar mizând să compenseze prin detalii neaoșe și prin dulcele grai. Echipa de producție se mândrește că a reușit să aducă în prim-plan ”o temă care nu a fost niciodată abordată în România sau, mai bine zis, nu a fost abordată serios, și anume tema moldovenilor*”. În ce măsură constituie moldovenii o temă și ce rol are cinematografia românească în a `arăta cine sunt ei cu adevărat` e o întrebare crucială pentru poziționarea și interpretarea critică a filmului.
Povestea pornește de la cazul real al unui oarecare amic al regizorului care și-a ratat startul în afaceri prin anii 90. Marian, profesor și corist, decide să cumpere un vagon de potcoave, pe care să le vândă la suprapreț pentru a se căsători și a scăpa de binecunoscutele griji. Petro, un om mai din topor, se amestecă în planurile lui și ajunge să îi fie complice parazitar. Cei doi și alți oameni imperfecți care le ies în cale plănuiesc tot felul de fapte sortite eșecului, în mare parte pentru simplul fapt că au loc în Basarabia, care nu e România. Regizorul alege deliberat să nu polarizeze personajele în bune sau rele, dar nici nu permite dezvoltarea de caractere mai complexe. În schimb, răul este nevăzut, dar naturalizat în atmosferă, radiază din făbricile dezafectare, peste câmpiile întinse și pustiite, motivând acțiunile personajelor ca reacții nefirești la condiții de viață nefirești.
Filmul este, de la un capăt la altul, o dojană blândă, dar arogantă a pieței specific postcomuniste, o piață capitalizată dar care păstrează caracteristici informale, refuzând regularizarea și înfrânând progresul, fapt pe care regizorul nu poate să îl lase necertat. De aceea, toate personajele sunt din start pierzători, care se angajează într-o serie de tranzacții, păguboase prin natura lor pentru că nu respectă eticheta și demersurile neoliberale. Antreprenoriatul nu este accesibil decât unei clase superioare, care se îmbracă și vorbește într-un anume fel. Cele două bunuri tranzacționate în film sunt un moped sovietic disfuncțional și un vagon care conține 50.000 de potcoave. Mopedul trece pe parcursul filmului prin nenumărate mâini de proprietari, care îl tranzacționează cu rapiditate, la un preț mereu mai mare, acesta ajungând să valoreze de 10 ori prețul inițial. Rabla reapare neașteptat, ca un refren care amintește că economia contemporană nu funcționează din cauza rămășițelor comuniste. Și totuși, ea însăși, amintirea materializată a comunismului, este un bun râvnit, fetișizat și supravalorificat simbolic, fenomen surprins cu succes.
Vagonul cu potcoavele se vrea a fi simbolul lăcomiei gargantuale și a lipsei de simț practic a moldoveanului de rând. Cu toate că, în sine, afacerea nu este neapărat o idee proastă și în cele din urmă reușește, regizorul o tratează derizoriu, ca ilustrare a faptului că afacerile plebei sunt sortite eșecului și ca pretext de a dovedi blazarea intrinsecă a poporului. ”- Cum ne e nouă acum? – Rău. – Și cum o să ne fie mai încolo? – Și mai rău.”, cugetă cei doi, gândindu-se că urmează să se scumpească benzina, iar oamenii se vor întoarce la cai, motivând astfel utilitatea potcoavelor. Pe lângă că sunt proști antreprenori, personajele filmului nici nu prea știu ce să facă cu banii, pe care ba îi pierd, ba îi beau, motiv pentru care merită să fie tocmiți cu ziua pentru servicii de propagandă politică și plătiți în votcă. Astfel se urmărește sublinierea principalei funcție a sărăcanilor, oamenii fără adăpost, ca masă de manevră politică. Faptul că Marian și Petro ajung să strige sloganurile politice ale lui Ursu cot la cot cu plebea accentuează gradul de naturalizare al decadenței: homeleșii pot să scandeze sloganuri pe o sticlă de votcă, dar pentru micul intelectual, așa ceva nu se cade.
Privirea exotizantă dinspre poziția asumat românizată a realizatorilor asupra moldovenilor nu se oprește la Nistru, ci se accentuează mergând către est. Gruzinii, prima verigă a tranzacției vagonului de potcoave, sunt o șleahtă de barbari naivi, temuți pentru agresivitate, dar slabi de înger și ușor de păcălit. Cei trei mafioți știu doar să ia banu sau să rupă oasele, dar ochii li se luminează la vederea mopedului cu claxon american, pe care îl acceptă în cele din urmă, ca o completare la suma negociată. Aceeași superioritate geopolitică se vede la găsirea unui refugiat mongol în tren, ”al 14-lea pe luna asta”, căruia i se vorbește în română, nu fără un dram de milă: ”Aici nu-i Europa aia care crezi tu. Aici tot îî Europa, dar în est.”
Nici singura femeie cu un rol câtuși de cât semnificativ, muza supraponderală a lui Marian, nu scapă de clișeizare excesivă, care reconfirmă estul ca loc de proveniență al prostituatelor și prostituția ca pricipala îndeletnicire a femeilor din est plecate în străinătate. Veronica îndeplinește toate rolurile tipice femeii, exagerate pentru a se potrivi mai bine în context regional, oscilând între romantism voluptuos și mămoșenie forțată. Ea aduce oala cu borș la restaurant, îi promite lui Marian o căsnicie împlinită, este misterioasă și capricioasă, cerând să nu mai fie sunată însistent și reprezintă atât motivația, cât și punctul de cumpănă al bărbatului: Porecla ei, Barcelona, vine de la faptul că s-a culcat cu toți membrii echipei de fotbal.
Poziționarea temporară a acțiunilor din film este ambiguă, posibil și din cauza circumstanțelor de producție. Și totuși, un film pornit de la o poveste nouăzecistă, cu scenariul scris în anii 2000 și produs în 2015 are nevoie de o mai puternică contextualizare în situația curentă pentru a fi relevant astăzi. În Când se stinge lumina (2008), dolarul creștea de la o oră la alta, aducând după sine tot felul de răsturnări de situație. Afacerea est (2016) pare să fie situat, din punctul acesta de vedere, într-o distopie post-economică fără scăpare, în care mai mișună câțiva visători rizibili, fără experiență și sorți de reușită. Nu vreau să spun că un film de gen ar trebui să propună soluții de ordin politic și economic, dar în lipsa unei ancorări concrete în realitatea prezentului, se obține doar un portret alienat și uniformizant al moldoveanului inadaptat, reticient la avansurile vestului, deci pierdut pentru dezvoltarea economică, căci piața de consum e un tren care nu stă mult în gară.
*Ion Sapadaru, actor, în making of-ul filmului. Disponibil aici https://www.youtube.com/watch?v=85J7leWkAYc
Această cronică a apărut inițial pe portalul Gazeta de Artă Politică.
